Ceasul deșteptător urlă din toți rărunchii. Atât de tare de se aude până la capătul lumii. E întuneric, stele mai sunt agățate de înaltul cerului. E patru dimineața și e iarnă. Familia toată, de la primul până la ultimul, se trezesc. E dimineața în care, la Alimentara, se aduce unt, lapte, smântână, iaurt. E posibil să primească la Măcelărie carne, adică picioare de porc, zgârciuri, măduvă, coaste și pui de gostat. Și tatăl și mama chiar și cei doi copii, dar și bunicul, se dau jos din paturi. În apartament e frig. Caloriferele sunt amețite. Copiilor li se pare că, atunci când pun picioarele pe jos, frigul șerpuiește ca un curent prin toată casa și le cuprinde picioarele. Și instinctiv și le retrag din nou sub plapumă unde e cald. Mama se duce prima la baie. Ea e harnica familiei. Ea dă întotdeauna tonul. Tatăl intră și el în baie cu ochii cârpiți de somn. Femeia se spală înfiorată cu apa rece ca gheața la subțiori, pe față. Bărbatul pare că a adormit pe closet. Și ea îl împinge ușor, aplecându-se chiar și sărutându-l pe frunte. El ridică ochii spre ea. Femeia se spală pe dinți și îl întreabă dacă vrea să îi pună și lui puțină pastă Super Cristal pe periuță. El îi spune că azi face economie pentru că nu are chef să deschidă gura la coadă, iar dacă o va deschide apoi nimeni nu va mai dori să vorbească cu el. Dar el nu vrea să vorbească că nimeni. Urăște discuțiile de la coadă. Baliverne. Ea insistă. El promite totuși că îi va face hatârul, de dragul ei. Ea știe că e felul lui de a o tachina.
Nu durează mult și toți sunt echipați și gata să iasă în frigul de afară. Au dezvoltat un adevărat sistem al pregătirii pentru coadă. Rapid și eficient. Copiii și bunicul vor să se întoarcă în paturi sub plapumă, iar părinții au treabă peste zi. Tatăl găsește întotdeauna o temă pentru fiecare dintre diminețile cu noaptea-n cap. Acum s-a gândit la o poveste în care ei trebuie să părăsească o cabană din munți și să ajungă taman în orașul de la poalele muntelui. Copiii se prind repede în povestea tatălui și ies cu toții pe ușă înarmați cu suporturile metalice în care sunt puse sticlele goale de lapte. Și ies în aerul dimineții încă bleumarin. Mama îi roagă și pe copii și pe bunic să își acopere gurile și nasurile cu fularele și nu care cumva să inspire aerul de gheață al dimineții.
Cinci oameni merg agale prin zăpada care pârâie sub picioarele lor. Sticlele de lapte se bălăngăne în suporturi. Mamei i se pare că aude zgomotul acesta al sticlelor goale de lapte în alte suporturi ale altor oamenii care vin agale de pe alte străduțe din alte apartamente reci și din alte paturi pe care le-au părăsit calde fiind. E ca un clinchet cristalin. Miroase a zăpadă. Culoarea cerului pare că se schimbă unduindu-se ca niște eșarfe satinate. Tatăl se gândește că sunt precum niște roboți și simte așa o undă de supărare. Ce treabă e asta să te trezești cu noaptea-n cap să stai la cozi să cumperi mâncare?! El e doar un inginer pârlit, dar parcă viața asta ar trebuie să fie totuși altceva. Se uită la copiii lui cum se lipsesc de el și de mama lor și se simte vinovat de fiecare dată când îi scoate cu noaptea-n cap să meargă la cozi. A vrut să nu o facă, dar copiii i-au spus că le-ar fi rușine de ceilalți copii care se duc cu părinților lor la cozi. Bunicul cară după el două scăunele rabatabile și două pernuțe. Pe drum se întâlnesc cu alții oameni care se duc agale, în liniște, la coadă.
Se așează cu toții la coadă, își dau bună dimineața, stau pe câte trei rânduri. Cu toții picotesc încă în răcoarea dimineții. Tatăl se uită pe cer. Vede stelele și își imaginează cum se vede de acolo de sus, aici, jos, coada lor. Un fel de creatură picotind în zăpada albă, strălucitoare. O creatură calmă, care și-a ferecat toate visele, care acceptă această viața așa cum i se oferă. Coada formată din atâția oameni bătând pasul pe loc pentru a nu-i prinde frigul, o creatură care se strânge, unul într-altul, pentru a păstra căldura, o creatură închisă parcă într-un țarc. Femeia se lipește de el. Copiii se strâng în jurul lui. El ar vrea să spună ceva, să strige, să urle ”Gata! Ajunge!”.
Îi aude pe unii pe alții vorbind nimicuri, fără noimă, fără nicio legătură cu faptul că stau ca niște vite aici în frig, cu noaptea-n cap. Mama simte cum îl cuprinde furia și își înfige unghiile în brațul lui. Și el știe atunci că trebuie să tacă. Nu o să mai repete greșeala. Știe de atâția ani petrecuți la cozi că întotdeauna e un agitator la coadă. A simțit-o pe pielea lui acum un an. Când era însuflețit de faptul că un alt bărbat, la o coadă, începuse să acuze și el a crezut că e un moment glorios: să spui ce gândești! Și s-a lăsat antrenat. Și a simțit cum timpul capătă o altă dimensiune. Euforia discuției a simțit-o câteva zile. Se gândea că ar putea să găsească și alți oameni care să gândească, să spună adevărul. Își aduce aminte frica celor de la coadă, felul în care chipurile lor arătau împietrite. Surzi, muți, orbi. La serviciu l-au chemat într-o zi și i-au spus să își bage mințile în cap pentru că are familie și cum s-ar descurca ei fără tatăl lor.
O să treacă și iarna asta. Zăpada e orbitoare, curată, strălucitoare. Vara la coadă e mai bine. E chiar plăcut. Cineva din coadă căută la radioul portabil cu tranzistori și se aude fâșâituri, frânturi de muzică clasică, voci. Agitatorul cozii spune ceva de ”posturi din alea”, dar nimeni nu îl bagă în seamă. O să treacă și coada asta, au fost atâtea, vor mai fi altele. Azi vor primi și apă caldă între ora 18 și 20. Vor face baie pe rând cu sentimentul că au parte de o experiență minunată, fără nici un efort. Fără să tot încălzească oale cu apă pe aragaz și să le care în baie. Vor trebuie să fie din nou eficienți pentru că de la ora 19 până la 21 se ia curentul și vor sta cu toții în bucătărie, înfofoliți. În jurul lumânării aprinse. Bunicul va insista, ca de fiecare dată, să se aprindă opaițul lui și mama îi va explica, ca de atâtea ori, că miroase petrolul.
Dar va fi bine, vor fi cu toții împreună. Bunicul va povesti despre război, tancuri, despre cum i-au pus pistolul la tâmplă Regelui Mihai, despre cum au făcut comuniștii colectivizarea și l-au bătut pe tatăl lui până și-a dat duhul. L-au agățat de tavan, ca pe o vită, cu capul în jos, l-au bătut, l-au pus să semneze, forțându-i mâna, sângele picura din el, precum ar fi fost într-un abator, și și-a dat duhul. Și toți îl vor privi pe bunicul căruia îi vor curge lacrimile pe obraz. Copiii vor fi instruiți să nu povestească nimic din ce aud, le aparține doar lor, e istoria lor personală de familie. Și nici nu ar putea spune ce vorbesc ei în casă pentru că așteaptă de fiecare dată cu emoție poveștile bunicului, atmosfera conspirativă, iar emoția trăită de fiecare dată e precum ar simți că iau parte la ceva măreț, chiar dacă trist.
Liniștea dimineții e tăiată de zgomotul făcut de camionul care vine de la fabrica de lapte. Se deschid ușile din spatele magazinului. Coada se însuflețește. Iese din picoteală. Se strâng scăunele. Copiii s-au trezit. Bătrânii tremură deja de frig. Se bea ultimul ceai din termosuri. Lumina se aprinde în magazin și coada e astfel luminată. Pe fețele oamenilor se citește un fel de bucurie rușinată. Vânzătoarea deschide ușile magazinului și spune că vor intra doar primii șase. Nu e loc în magazin pentru mai mulți. Primul lucru pe care îl văd cei care intră în magazin este o lozincă pe care scrie, cu litere aurite, ”Trăiască Epoca de Aur!”.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
