Ce am învățat din #colectiv? Ce rămâne din această toamnă cumplită? Lecțiile erau mult mai vechi și, totodată, perfect ignorate.
Unu: fiecare zi poate fi ultima. Nu e o exagerare, nu e o privire pesimistă asupra clepsidrei. Pur și simplu, așa este. Oamenii din #colectiv (la fel și cei din #Paris) erau mai degrabă optimiști în a celebra existența. Cu toții avem regrete și vise lăsate pentru mai târziu. Greșim. Viața nu suportă amânare. Viața e acum. Mereu a fost așa. Uitasem.
Doi: dăm, împreună, românii, o societate catastrofală, în care totul e pe propria răspundere. Trăim prost, trăim la întâmplare, mutilați de prostia și corupția care domnesc în colectiv. Nu există schimbări dincolo de noi care să nu înceapă în noi. Prea puțini sunt dispuși să se schimbe când merge și așa. Tragedia recentă arată că tot prea puțini sunt dispuși să se schimbe chiar și când nu mai merge și așa. Ne-am complăcut în abandonarea spațiului public, populat acum de o junglă de impostori și ticăloși. E teribil de făcut curățenie în mizeria în care supraviețuim, orbiți de măruntele noastre interese personale sau de grup. Îndurăm în triburi o viață care – privată de orice vibrație morală – nu duce nicăieri. Suntem iresponsabili și lași.
Trei: suntem în stare să fim împreună cât pentru un parastas. Înțelegem existența prin filtrul acestor emoții puternice – moartea violentă, deasupra tuturor – care ne ghidează și ne fac uneori solidari, excepționali în miracolul restul zilelor noastre pe pământ. Cultivăm prea puțin exemplele pozitive. Cumva, ne jenăm de ele, ca o oglindă care ne arată meschinăria. Apoi, după ce valul trece, ne refugiem în hazul de necaz, într-o formă ușoară de umor, care ne confirmă că suntem inteligenți și speciali. Nu suntem. Nu suntem în stare, împreună, de rigoare. Poate că România este pe hârtie un stat de drept. De fapt, nu este. Legea există, dar norma e fărădelegea. Rotirea la Guvernare e, de facto, o operațiune complet nulă fără o societate puternică. Nu avem o societate puternică, dar avem un stat bolnav, eșuat. Suntem într-o prăpastie. E util să-ți urli disperarea de a fi în prăpastie, dar – în concret – tot ce se poate face bun, în asemenea cazuri, este să cauți soluții de a ieși din groapă.
Patru: rețelele sociale sunt o capacană în chestiunea realității. Când prea mult e virtual, prea puțin rămâne de făcut în cealaltă viață a noastră – aceasta mai veche, în care trebuie să ne îndurăm până la sfârșit. E mai dură, dar e și mai adevărată. Uitasem – prea mulți – acest amănunt.
Cinci: suntem, împreună, românii, incapabili să înțelegem noțiuni elementare din ce presupune o viață în comun. Nu știm cine ce face în politică, în administrație, ne-a interesat atât de puțin cum e condusă România, încât am rămas la stadiul la care urlăm, în cel mai fericit caz, „Autoritățile! Autoritățile!”. Nu putem mai mult, fiindcă nu suntem pregătiți pentru implicare, nimeni nu ne-a educat ca și cum asta nu ar fi problema noastră. Până la corupție, în România ucid – criminali în serie, de secole – imbecilitatea feroce și indiferența agresivă. Cei care nu sunt nici așa, nici altminteri trebuie să fie pregătiți să lupte în contra lor cu brutalitate. E o luptă epuizantă. E mai ușoară calea evadării. Cine rămâne aici rămâne pe proprie răspundere, ca întotdeauna. Cine nu luptă în acest război este complice și ar trebui să tacă. În România se tace prea puțin, e prea multă isterie și prea puțină compasiune, e prea multă gălăgie, e prea multă superficialitate, avem prea puțin adevăr. Nu ne-au revoltat prăbușirea sistemului de sănătate, prăbușirea sistemului de educație, am lăsat presa să moară, iar acum ne mirăm că nu mai e nimeni aici care să ne apere și să ne spună povestea.
Șase: dacopații și conspiraționiștii-urechiști sunt inevitabili, dar ar trebui ignorați vehement. Practică și ei o fugă din prezent, e o fugă penibilă, îngrozitoare, caută explicații pe măsura minților cu care au fost hărăziți și pe care nu le-au îngrijit niciodată. În România supraviețuiesc nu doar milioane de oameni care sunt certați cu igiena fizicului, supraviețuiesc milioane de oameni care sunt certați cu orice formă de igienă intelectuală. Suntem săraci în argumente raționale – acesta este terenul ideal pentru escroci.
Șapte: Biserica Ortodoxă Română a ratat o cumplită ocazie de a exista. „Doamne ajută” e un alt fel de a spune „nu mă privește, să se ocupe bunul Dumnezeu”. Nu suntem, deci, spirituali, suntem superstițioși. Am putea ieși din Evul Mediu întunecat, dar va mai dura, va dura cumplit de mult, iar forțele care ne trag înapoi înspre peșteră sunt mai puternice ca oricând – au crescut din faptele noastre.
#colectiv e, însă, o lumină care deschide o cale. Fiecare zi poate fi ultima zi. Să nu mai uităm. Niciodată.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
