Uneori se-ntâmpla ceva!
Strada mea, lungă şi niţel şerpuită, avea zilele ei de glorie.
Unele erau vesele, când trecea nea Vasilache, cofetarul oraşului, singurul pe care comuniştii îl lăsau să lucreze “ în privat”.
Asta pentru că deh, şi lor le plăceau prăjiturile lui! Făcea un cremşnit de ţi se topea în gură! Acasă la el avea o vitrină mică în hol… Oamenii intrau pe furiş, privind relativ speriaţi în jur, ca şi cum ar fi comis o trădare de ţară; ieşeau repede cu un carton bine învelit, mai preţios ca aurul!
Ei bine, nea Vasilache, în unele zile de vară, trecea pe strada noastră cu un cărucior de lemn. Mic, verde, în care se ascundea o găletuşă cu capac. Vindea halviţă. De aia adevărată, din miere, zahăr şi nuci. Când muşcai din ea ţi se-ntindeau fire albe şi dulci pe bărbie…
3 lei una.
Cam cât o pâine… dar te-ntâlneai cu halviţa lui de două ori pe an, nu mai mult!
Cele mai spectaculoase zile ale străzii mele erau când “ trecea mortul”!
Asta pentru că la capătul asfaltat era cimitirul Nordic.
O bătrânică din vecini bătea la porţi, câinii începeau să latre şi lumea să se adune în spatele gardurilor. Copiii se căţărau pe uluci, curioşi să-nţeleagă ce e aia “mort”!
Întâi treceau cei cu steagurile dumnezeieşti, urmaţi de cei cu o măsuţă de lemn plină cu mere şi colăcei, apoi preotul urmat de maşina ce purta sicriul înconjurat de flori şi neamuri.
În spate… lume, lume, unii plângând, alţii pălăvrăgind trist.
Se-ntâmpla să fie şi fanfara, ca în cazul celor doi fraţi de vreo 15 – 16 ani, morţi înecaţi în ape tulburi.
Din urmă… comentariile:
– Ai văzut, mă-sa nici nu plângea!
– Ale naibii astea, nu ştiu ce fel de inimă or avea. Cum să nu plângi la moartea copiilor?! O fi vreo curvă! Că sunt şi de astea!
Alteori:
– Ai văzut, nu era nimeni în spatele maşinii! Ăsta era singur pe lume!
Mai erau zilele când trecea poştaşul cu pensiile!
Aceeaşi bătrânică din vecini bătea din nou la toate porţile interesate!
Se iţeau capete albe din spatele gardurilor…
Aşteptau cu toţii, deja număraseră amarnic zilele… se pregătiseră şi cu câte ceva “ de servit”!
Bunica mea lua mereu o sticluţă de ţuică, avea două prune albastre pe etichetă…
Poştaşul avea şi el părul alb ca neaua; îmbătrânise şi pe strada noastră, cărând traista aia mare de piele atârnată de umăr.
O singură dată lipsise mai mult, avusese piciorul rupt; toate bătrânicile s-au rugat de sănătatea lui pentru că poştaşul cel nou nu, nu era ca el, nici pe departe.
Avea o voce de domn şi se purta ca un domn.
Bunica îl conducea în casă, apoi în camera ei şi închidea uşa; probabil se concentra mai bine să numere banii. Poştaşul îşi primea darul, câţiva lei pentru care mulţumea cu demnitate, sorbea o gură de ţuică şi ieşea.
Afară mă găsea pe mine, dornică să-i aud vocea de domn.
Mă ciufulea niţel şi, uneori, mă ruga să-i tai un trandafir alb ca părul lui.
Aduceam fuguţa un foarfece, mă apropiam de tufa înaltă de trandafiri…
Într-o zi oarecare mi-a spus:
– Tu eşti o copilă diferită de altele!
Îl priveam aşa… ruşinată… nu voiam să fiu diferită!
A adăugat:
– Niciodată nu-mi tai un trandafir oarecare, întotdeauna mi-l alegi pe cel mai frumos şi-l tai cu grijă. Se vede că-ţi pasă!
Şi, în acel moment, strada mea zâmbi…
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Dacă ai câine, citește. Dacă nu ai câine încă, citește de două ori
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
