Damă de consumație?
- A fost…?
- …ce?
- Ştii tu… damă…?
Nu se știe clar. Nu există dovezi concludente în acest sens, căci Gabrielle Chanel, devenită celebră, s-a dovedit neobosită în a-și îngropa trecutul și în a-și șterge (și rescrie) rădăcinile după bunul plac. Dacă există suspiciuni în acest sens, ele datează din perioada în care, proaspăt ieșită din adolescență și din orfelinatul mănăstirii Obazine, Gabrielle își încerca norocul visând să devină stea de cabaret. Atunci, la începutul secolului XX, în orașele Moulins și Vichy, tânăra, împreună cu mătușa sa doar cu un an mai vârstnică decât ea, Adrienne, își ocupa zilele cu croitoria și nopțile cu… activități de cabaret.
Foarte frumoase, cele două tinere si-au creat cu ușurință un cerc de admiratori înfocați, tineri ofițeri, cu care împărțeau serile și visurile unui viitor mai luminos… luminat de reflectoare, clar. N-au avut succes, însă. În lumea artistică, n-au depășit nicicând statutul de aspirante provinciale. Adrienne avea o distincție și o eleganță înnăscute incompatibile cu spiritul de cabaret, iar Gabrielle, deși ambițioasă, perseverentă și hotărâtă să facă orice pentru a se afirma, era prea slabă, conform tiparelor vremii, iar talentul său vocal… mediocru, în cel mai bun caz.
Pe-acest „să facă orice” gurile rele-au aruncat umbra unor vizite pe care tânăra săracă le primea, s-ar zice, uneori, din partea unor… prieteni. Leafa de croitoreasă nu reușea s-acopere, pare-se, chiria, întreținerea și, mai ales, prețul costumelor pe care le cerea lumea cabaretului, fie el mediocru și provincial. Adevăr sau fabulație, răutăți gratuite generate de invidie sau indiscreții izvorâte dintr-o oarecare realitate…nu se știe cu siguranță. Ceea ce se știe foarte bine, însă, este că gura lumii ca să nu tacă…toacă. Mult și (mai puțin) bine.
La 23 de ani, Gabrielle, devenită între timp metresa lui Etienne Balsan (fiul unor industriași bogați), era instalată la Royallieu, castelul iubitului său. Spera astfel să se apropie de societatea pariziană, care o fascina. Așteptări nesatisfăcute, însă, de realitatea pe care-o descoperea treptat: pasionat de cai și manifestând un interes și un respect mult prea scăzute pentru înalta societate din care făcea parte, Etienne se claustrase între hotarele domeniului său, înconjurându-se de cai și de prieteni aleși după criterii ca veselia, spiritul farsor și cunoștințele ecvestre. Parisul rămânea pierdut într-un perpetuu „acolo”, în timp ce Gabrielle începea să resimtă tot mai acut povara condiției sale sociale marginale, al cărei corset o împiedicase să se relaxeze și să se bucure de viață încă de când fusese părăsită de tatăl ei.
Corset pentru un trup slab
Corsetul social datorat originilor sale a măcinat-o în permanență, pe tot parcursul vieții. În zadar a încercat Gabrielle Jeanne Chasnel șă-și ardă arborele genealogic în purgatoriul imaginației, pentru a-l planta din nou, după propriul gust. E adevărat, faptul că a fost trecută „Chasnel” în certificatul de naștere din cauza ignoranței martorilor iliterați și dispariția „misterioasă” a registrelor în care ea și sora sa fuseseră înregistrate la orfelinat au îngreunat munca biografilor. Însă doar au îngreunat-o, atât. Iată ce au descoperit ei:
Născută pe 19 august 1883 într-un vechi azil, Maison-Dieu, din Saumur. Mama, spălătoreasă. Tatăl, negustor ambulant, provenind dintr-o familie cu o lungă tradiție în această meserie. Două surori și trei frați, dintre care unul a murit la puțin timp după naștere. Moartea mamei la 12 ani, urmată la scurt timp de abandonul tatălui. Orfelinatul, cu sobrietatea educației sale catolice și cu primele lecții de croitorie. Apoi, timp de doi ani, internatul Notre-Damme din Moulins, unde și-a regăsit mătușa, pe Adrienne, care era doar cu un an mai mare decât ea. Cei trei ani ce au urmat internatului, la 20 de ani, petrecuți între croitorie și cancan.
Nu, un asemenea corset social nu s-ar fi potrivit nicicând unei doamne din înalta societate a acelor ani…La Belle Epoque…Singura poziție la care putea aspira Gabrielle era cea de metresă, nicidecum cea de soție legitimă sau de doamnă respectabilă pe plan social.
Metresă… o etichetă ceva mai blândă pentru ceea ce gândea societatea de fapt: prostituată de lux… Căci acolo, în grădinile superbe ale castelului Royallieu, printre prietenii lui Balsan, fericiți că găsiseră un colț de lume lipsit de prejudecăți, în care puteau să se afișeze în voie alături de iubitele ilegitime sau de amantele pe care le întrețineau, tânăra Chanel a înțeles. A înțeles că putea aspira la iubirea, banii și patul unui bărbat bogat…însă nu și la un contract nupțial. Nu putea aspira, deci nu putea nici respira. Să ne mai mirăm atunci că, mai târziu, ea avea să fie cea care revoluționa moda, prin renunțarea la ideea unui corset sufocant?
Paradoxal, vorbim aici de corsetul unui trup slab…Corpul copilei, lipsit de căldura unei mame devorate de-o pasiune obsesivă pentru bărbatul ei, amator de fuste și c-un permanent dor de ducă, pe care îl urma mereu, nu s-a dezvoltat. Trupul adolescentei de mai târziu, părăsită de tatăl său și înconjurată de maici, nu s-a pârguit, coapsele și sânii rezumându-se aproape doar la un relief plat.
Lipsită fiind de figura paternă, Coco a fost nevoită să găsească în ea masculinitatea a cărei absență o resimțea. Fapt reflectat și-n plan fizic, prin silueta înaltă și subțire. Părăsită de cel care ar fi trebuit să o susțină (tatăl), trădată în așteptările sale legate de căsătorie (Balsan), mai rămân, oare, o enigmă resorturile profunde care, peste ani, au determinat-o să găsească și să exploreze androginul din feminin, inventând nu o modă, ci un stil? Stilul Chanel și părul lung, simbol al feminității, brutal tăiat…
„N-am vrut niciodată să cântăresc pe umerii unui bărbat mai mult decât cântărește o pasăre.”
Amprenta marginalității resimțită de copilul crescut la orfelinat a fost adâncă. Ideea de metresă nu făcea decât să-i exacerbeze puterea și contururile acelei stigmate dureroase. Fusese o nelegitimă destul. Gândul c-ar fi putut fi încadrată și mai departe în tagma celor ce compuneau periferia înaltei societăți îi repugna.
Metresele…avea de gând să facă totul pe dos. Erau ele întreținute? Ea nu va fi. Le era libertatea dictată de cineva? A ei nu va fi. Erau ele cele care se fereau din calea doamnelor ce-alcătuiau spuma societății, pentru a nu le jigni prin prezența lor? Ei bine, spuma societății avea să vină de bunăvoie la ea. Societatea o respingea? Foarte bine, exact asta avea să facă și ea. A început prin felul în care se îmbrăca. Corset îngrozitor de strâns, fuste până în pământ, pălării încărcate de podoabe? Nu, nu, nimic din așa ceva.
Iubirea pentru cai, ce i-a marcat cel mai profund tinerețea, a fost cea care i-a catalizat dorința de libertate. Libertatea de a încăleca. De a încăleca așa cum trebuie, pe deplin, ca un bărbat. Propriul cal. Propriul destin. Avea să-și fie propriul stăpân. Ceea ce, pentru acea perioadă, însemna să-și fie, în primul rând, propriul bărbat. Pantaloni de călărie, inspirați de cei pe care-i purtau grăjdarii lui Etienne, deci. Apoi, găsirea unei modalități de a-și câștiga propriii bani. În felul acesta, nimeni nu putea să-i reproșeze că este o întreținută….o…din aia. Da. Întâi asta, apoi…va mai vedea.
Anul 1909. Paris, în sfârșit. Etienne îi pusese la dispoziție apartamentul său pentru a-și deschide un magazin de pălării. În apropiere, Arthur „Boy” Capel, un tânăr om de afaceri britanic de succes, prieten cu Etienne, o susținea. O curta. Chanel se îndrăgostea. I-a acceptat banii oferiți pentru a-și deschide o casă de modă proprie, cu mențiunea că-i accepta ca împrumut. N-a acceptat, însă, ceea ce-și dorea cel mai mult: cererea în căsătorie. Vroia, mai întâi, independența din punct de vedere financiar. Acea independență care-o diferenția de-acele dame...de consum.
Doamna costumației!
Cariera tinerei educate la Obazine avea de-acum să evolueze frumos. Declanșarea primul război mondial, apoi perioada interbelică, au venit la momentul oportun, creând acea breșă socială de care avea nevoie pentru a spune, prin modă, ceea simțea că trebuia spus.
Prima conflagrație mondială a răsturnat sisteme de valori și mentalități. Coco Chanel nu mai era singura care se situa la antipod. De-acum, ea și societatea, acea societate care-o respinsese și pe care-o respinsese, erau, cumva, mai mult forțate de împrejurări, pe-aceeași parte a unui vas ce părea a se scufunda: burghezia, aristocrația… Sângele albastru se decolora.
Dar poate că, cel mai important, bărbații plecaseră la război. Atunci, femeilor rămase singure, Coco le-a înapoiat Bărbatul. Bărbatul din ele însele. Poate expresie a dorului, însă cu siguranță expresie a unui altfel de libertate. De care-aveau sau nu nevoie, nici nu conta. Oricum, vrând-nevrând, o primeau.
Lucrurile se schimbaseră. O nouă eră începea și Coco Chanel era acolo pentru a o îmbrăca. Le-a dăruit femeilor libertatea de mișcare. Le-a reamintit că valoarea esenței este incomensurabilă în comparație cu ornamentația sterilă, de bulevard. Le-a învățat că mai puțin înseamnă mai mult când vine vorba de eleganță. Le-a scurtat fustele, le-a oferit pantaloni, le-a eliberat de corsete și le-a adus primul parfum în care-au fost folosite esențe artificiale, permițându-le astfel ca dozajul aromei să se mențină constant pe parcursul întregii zile. A fost o vizionară.
Averea-i creștea progresiv, direct proporțional cu notorietatea ce mătura fără milă prestigiul creatorilor de modă ce făcuseră istorie până la ea. Să fii la modă însemna să porți Chanel. De fapt, Chanel devenise moda. Cel puțin până la cel de-al doilea război mondial, când Casa Chanel și-a închis porțile pentru timp îndelungat. După 15 ani petrecuți departe de lumea modei, între 1939 și 1954, timp în care-a colaborat cu naziștii, creatoarei pariziene i-a venit greu să revină la prestigiul inițial. Dând dovadă, însă, de acea hotărâre, ambiție, perseverență și tenacitate ce deveniseră pe tot parcursul vieții sale sinonime cu ea, Coco (și-) a revenit pentru că nu a renunțat. A muncit până în ultima zi a vieții sale. O legendă se născuse și moda feminină n-a avea să mai fie niciodată ce fusese până când Coco, Gabrielle Jeanne Chasnel, și-a lăsat amprenta asupra sa.
Reușise. Succesul pe plan profesional i-a deschis ușile înaltei societăți. Spuma lumii culturale a primit-o cu brațele deschise: Pablo Picasso, Sergei Diaghilev, Igor Stravinski, Misia Sert, Max Jacob, Jaques Cocteau, Pierre Reverdy, Guillaume Apollinaire, Andre Breton, Georges Braque, Henri Matisse, Auguste Renoir sunt doar câțiva dintre artiștii cu care Coco Chanel a colaborat sau a împărțit intimitatea saloanelor sale. Hollywoodul a curtat-o. Churchil a intervenit pentru a o salva în ancheta referitoare la colaborarea sa cu naziștii.
Marginala devenise una dintre figurile strălucitoare ale nucleului unei noi lumi ce se contura. Unde rămânea, însă, în continuare, marginală?
În viața sentimentală. Arthur „Boy” Capel s-a căsătorit cu o frumoasă aristocrată britanică, deși a continuat și relația cu ea. Cu Marele Duce Dimitri Pavlovich (nepotul țarului Alexandru al II-lea al Rusiei), problema căsătoriei nu a fost niciodată ridicată. Ducele de Westminster, considerat cel mai bogat om din Marea Britanie în perioada în care a avut o relație cu ea, nu a cerut-o în căsătorie, unindu-și ulterior destinul cu cel al unei tinere de viță nobilă. Suprarealistul Pierre Reverdy, cu care a păstrat o relație apropiată toată viața, și spionul nazist Hans Gunther von Dincklage erau (și au rămas) căsătoriți în timpul relațiilor cu ea.
Celebră și bogată, Coco Chanel nu mai putea fi considerată metresa nimănui. În lupta cu imaginea damei de consumație, Doamna costumației câștigase. Însă niciodată n-a ajuns să fie partenera legitimă a niciunuia dintre bărbații pe care i-a iubit. „Uneori și marile iubiri trebuie îndurate”, avea să afirme chiar ea. Ironia sorții a dovedit încă o dată că nu discriminează. Nici măcar când a fost vorba de Coco Chanel.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
