Pe 20 februarie 1967, acum cincizeci și șase de ani, s-a născut Kurt Cobain (mort pe 5 aprilie 1994).
Cobain ar fi împlinit astăzi cincizeci și șase de ani și nici măcar nu mi-l pot imagina. Ar fi ajuns să arate ca Axl Rose? Ar fi trecut în trecerea timpului pe la Vanghelion? Ce s-ar fi ales de Cobain?
L-am iubit și îl iubesc în continuare și el a rămas pentru totdeauna tânăr, cum l-am descoperit prin 1991-1992.
“Nevermind” de la Nirvana a fost unul dintre primele albume pe care le-am ascultat cap-coadă în viața mea și, nu doar pentru că sunt eu un melancolic, unul dintre cele mai bune făcute vreodată.
Și da, nu îmi vine să cred că au trecut mai bine de treizeci de ani de atunci!
Cobain era tot o descătușare, era o răzbunare, era expresia unei revolte integrale. „Nevermind” chiar asta era: o atitudine tinerească în fața vieții, un manifest existențialist.
Cobain nu era un rebel oarecare, problema lui era cu însuși sensul vieții. N-a reușit să o rezolve și s-a sinucis la douăzeci și șapte de ani.
Țin minte primăvara aceea a anului 1995, căci a fost ca o undă de șoc. A traversat continentele și a ajuns până la noi. Un tânăr s-a aruncat de la balconul unui liceu, altul s-a spânzurat într-o pădure, un al treilea a mers la gară ca Anna Karenina.
Nu se mai terminau morții în anotimpul acela, ca în Uniunea Sovietică la moartea lui Viktor Tsoi.
Pe vremea aceea, tinerii mai mari cu cinci-șase ani ca mine adorau să se snopească în bătaie. Unii erau rockeri, alții erau depeșari. Țineam cu rockerii.
Tipilor blonzi li se spunea, fără excepție, Cobain. Babele credeau că rockerii au muci în păr și n-au minte. Babele greșeau.
Rockerii trebuiau să aibă ficat, beau suicidar, fumau enorm, erau înțelepți și de aceea nefericiți și eu îi admiram în anii aceia.
Nu aveai cum să nu ajungi până la Nirvana. Era imposibil. Nirvana era peste tot. Cobain era peste tot. Era în gândurile noastre, în atitudinea noastră, în felul nostru de a privi viața. Cobain era ce ar fi fost Cioran dacă ar fi luat o chitară și ar fi cântat Come as you are.
Mă gândesc destul de des la timpul acela, la Cobain, la anul morții sale, la cum eram cu toții atunci.
Și dintre toate lucrurile care s-au pierdut pe lume, cel mai mult regret că a dispărut din rândul tinerilor revolta aceasta împotriva existenței însăși.
Cobain a fost un artist adevărat, deși popular. Artiștii adevărați sunt întotdeauna sfâșiați de întrebări cărora arareori le află răspunsul. Dar căutările sale ne-au lăsat o muzică pe care astăzi probabil o mai ascultăm doar noi, nostalgicii.
Și nu vreau să scriu că era mai bine înainte, dar capul comun al omenirii era încă întreg, deși gândurile ne erau negre.
Iar astăzi în muzica mainstream mai găsești doar gunoi (bineînțeles că sunt excesiv, de ce n-aș fi?), revoluția tehnologică ne-a luat și bucuria muzicii bune de masă.
Dar Cobain la cincizeci și șase de ani?! Nici nu pot să-mi imaginez, deși credeam că am o imaginație destul de bogată.
Cobain a întrupat un anume spirit al tinerilor, care astăzi nu mai există. Era de aceea obligatoriu să rămână pentru totdeauna tânăr. Așa, tragic, cum a fost, Kurt Cobain și-a împlinit destinul.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
