Îmi amintesc cu nostalgie clipe din copilăria mea…
Am fost o fată slabă şi înaltă, cu ochi mari şi pătrunzători, privind parcă spre o lume care nu există. Privitul în gol, una dintre activităţile mele preferate. Mă relaxa teribil şi îmi oferea iluzia că nu mă vede nimeni. Când mi se întâmpla ceva rău, aveam capacitatea să simt că nu mie mi se întâmplă, ci altcuiva, o persoană de lângă mine, pe care obişnuiam să o mângâi pe cap şi să-i spun că e doar un moment şi va trece.
Această „capacitate”, pe care am considerat-o defect, m-a propulsat spre înainte în viaţă, fără a simţi cu adevărat durere. Viitorul – pe care mi-l imaginam stând cu fundul pe treptele scării în care locuiam – era adesea bun şi cald. Tanti Stoica, vecina de sus, îmi ţinea companie cu urlete de pe geam, „Ridică-te de acolo, măi, fată, că o să răceşti şi nu mai poţi să faci copii”. O iubeam, îşi dorea să mă transforme într-o aristrocrată – dacă nu material, măcar prin comportament să fiu aşa. Dar eu mă legănam continuu ca un copil al străzii şi îmi rodeam unghiile până dădea sângele. N-a avut nicio şansa cu mine atunci. Mai târziu, când m-am văzut domnişoară, i-am mulţumit.
Complexele copilăriei m-au chinuit groaznic: eram prea înaltă şi era prea greu de acceptat. În viaţa reală, aveam în jur de 12 ani, dar în percepţiile oamenilor eram cu muuult mai în vârstă. Acea perioadă am „rezolvat-o” făcând „switch-ul”. Nu mie mi se întâmplau toate acele lucruri, am căutat adânc în mintea mea o clonă care să suporte şi pe care să o alin cu mângâierile mele, spunându-i din nou că toate vor trece şi voi deveni o femeie frumoasă. Apoi am iubit, din toată inima şi cu toată fiinţa, cu tremurat de genunchi şi bâlbâieli de emoţii, cu teama că nu sunt suficient de bună, de deşteaptă, de profundă pentru prinţul care părea să le aibă pe toate. „Ești cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o”, îmi spunea adesea. Dar eu nu înţelegeam, „Cine?? Eu? Are you talking to me? sau cu Clona?”
Nu m-a ajutat prea mult frumuseţea, pentru că iubirea (lui) s-a dus, iar eu am rămas din nou cu Clona. Acum trebuia să-i explic cum stă treabă şi să o învăţ că dezamăgiri sunt la tot pasul, iar duiumul suferinţelor din dragoste este abia la început şi este ceva normal. Şi până la urmă, toată lumea suferă din dragoste. Da! Dar mie nu mi-a spus nimeni, n-am fost atenţionată că aşa e în viaţă, că iubirea asta doare până în măduva oaselor, că le macină brutal şi te ţintuieşte la pat până când e timpul să dai delete, să faci switch cu altceva, cu altcineva. Şi am păşit din nou spre viitorul meu bun, iubirea a călcat de multe ori peste mine, cu bocanci grei şi plini de noroi. M-am ridicat, m-am şters, am făcut switch, am dat delete, am povestit cu clona, m-am ridicat, m-am şters, am făcut switch, am dat delete, am povestit cu clona până când m-am trezit obosită şi murdară din cauza zidului pe care îl ridicam de jur împrejurul meu.
La 22 de ani, am simţit un nodul la sânul drept. La 24 de ani, nodulul era cancer. Stai! Cancer? Cut! Switch! Delete! Clonă, unde eşti? Cum să mor la 24 de ani? Unde-i viitorul? Unde-i Tanti Stoica? Sigur nu mie mi se întâmplă asta, eu sunt sănătoasă tun. Sunt absolut sigură că această clonă se răzbună pe mine pentru toată suferinţa băgată în ea. Am luat-o la fugă, m-am luat la întrecere cu cancerul. „Fraiere, nu mă prinzi tu pe mine, am făcut handbal, am fost căpitan de echipă, ştiu să driblez!” Şi am fugit vreo opt ani, fără vizite la doctor, fără resentimente, doar cu convingerea că o să ies pe locul întâi. La 32 de ani m-a prins, al naibii, m-a trântit bine de tot şi a dat cu mine de toţi pereţii. De la atâta alergat, am slăbit 10 kile şi vomitam fiere – altceva oricum nu mâncam.
Acum am aproape 34 de ani, 1 an şi 3 luni de chimioterapie şi nenumărate vizite la spital. Medicul mi-a spus că sunt inconştienţă pură – dar mă iubeşte, ştiu asta. Mă iubesc şi doamnele mai în vârstă de acolo, sunt pentru mine ca nişte mame, le fac să râdă uneori, iar ele îmi spun că nu ştiu de unde atâta putere într-un om aşa slab şi înalt.
Între timp, am învăţat să iubesc şi eu. Am început cu mine, apoi am iubit cancerul. Dacă tot o să convieţuim împreună de acum încolo, măcar să ne fie bine, mi-am zis.
Clona? Am sufocat-o! Îmi plac mai mult oamenii reali.
Guest post by Andreea Luca
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
