Când vreau să spun ceva, mă exprim foarte uşor în scris. Când vreau să scriu ceva, îmi intră haru’ în comă, mă blochez şi fac eforturi inimaginabile să rămân lângă laptop. Senzaţia asta o aveam de câte ori trebuia să mă aşez la biroul din camera mea şi să-mi fac temele pentru a doua zi, la şcoală.
Îl imploram pe Dumnezeu să facă o minune şi să-mi bage tema în caiet, făceam semnul crucii, trăgeam de coperţi si simţeam cum mi se înmulţesc bătăile inimii, dând paginile emoţionată, în aşteptarea miracolului divin. Degeaba. Dumnezeu nu mi-a făcut niciodată temele. Atunci, nu-mi rămânea decât sa vorbesc cu Ceauşescu în gând şi să-i transmit telepatic să stingă lumina. Cu el m-am înţeles întotdeauna, nici nu terminam bine rugăciunea şi rămânea tot cartierul în întuneric. Din păcate, însă, avea mama grijă să-mi spulbere bucuria, deschizând uşa camerei mele şi chemându-mă cu caietul la bucătărie: „Hai, Natalie! Am aprins lampa cu gaz, poţi să scrii aici!” . Ador amintirile astea. Datorită lor, astăzi pot face pe deşteapta, povestind lumii şi generaţiilor mai tinere cu ce efort învăţam noi pe vremuri şi ce mult citeam la lanternă. Pe dracu’. Dacă ar fi fost după mine, n-aş fi avut nicio problemă să mă holbez la beznă, dar am nimerit într-o familie de intelectuali cu pretenţii care ar fi preferat să moară decât să mă ştie repetentă. Eu n-aş fi avut nicio problemă să fiu şi azi în clasa a IX a, mi-a plăcut şcoala la nebunie. Câtă distracţie, Doamne!
Revenind însa… Am temă. Invidiez femeile care nu pot fi refuzate. O astfel de femeie m-a invitat să scriu pentru Catchy. Cu multă abilitate, întâi m-a sedus, apoi mi-a tras-o fin: „scrie despre orice trece prin mintea și sufletul unei femei care a crescut și vrea mai mult. Dacă nu chiar totul”. Eh, spuneţi şi voi dacă cerinţa asta nu seamănă cu alea în care-ţi sunt verificate cunoştinţele. Se presupune că trece ceva prin mintea mea, că am crescut şi că vreau mai mult, dacă nu chiar totul.
Ce ne facem, dragilor, că eu nu văd deloc viaţa cu ochii omului care vrea totul. Cine naiba e „tot” ăsta? Există? Sunt cuvinte pe care habar nu am să le descriu. Nici nu ştiu să le definesc. Si adevărul e că nu am timp pentru ele. Cred că este deosebit de frustrant să trăieşti dorindu-ţi tot timpul ceva, să te privezi de bucuriile pe care ţi le oferă clipa. Petrecem atât de puţin timp în prezent şi deşi el este lucrul cel mai de preţ pe care îl avem, îl neglijăm, visând în trecut sau la ziua de mâine şi uităm să mai fim.
Replica mea preferată, o rostesc pe scenă de câte ori am ocazia, pentru că vreau să o audă cât mai mulţi: „Pe lumea asta n-am decât clipa. Şi eşti în ea. Dacă vrei sau nu să rămâi, tu hotărăşti.”
Ce am acum? O seară de mai şi liniştea lui Beethoven. De ce-aş vrea mai mult?
Încercaţi exerciţiul?
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
