Stă în sala de aşteptare de atât de mult timp… sau cel puţin aşa i se pare. A stat mai întâi fără să se gândească la nimic, privindu-şi mâinile asprite, zbârcite, cu vene proeminente, parcă îngroşate… Şi pe urmă au venit şi gândurile, amintirile… Imagini ale aceloraşi mâini — tinere, superbe, cu degetele lungi dansând pe clapele pianului din salon… sau poate o fi fost cel din sala de concert? Aceleaşi mâini, tot tinere, cu unghii superb lăcuite, în mâinile mari şi calde, parcă arzând de dorinţă, ale unui bărbat, şi sărutarea buzelor lui, apăsată pe palma ei deschisă… Şi fiorii care au străbătut-o atunci… Îşi aminteşte că au fost fiori, dar a uitat cum au fost fiorii. Şi îi pare rău că a uitat…
— Doamnă Manuela?… Doamnă Manuela, vă rog, poftiţi… Maestra vă aşteaptă!
Vocea susurândă a asistentei, neaşteptat de melodioasă când izvorăşte printre buzele subţiri ale unei feţe colţuroase şi aproape cabaline din cauza bărbiei prelungi, o smulge din gânduri, dar, spre marea ei uimire şi încântare, o umple şi de fiori — de fiorii pe care-i credea pierduţi în uitare…
Ciudat, se gândeşte. Oare există o similitudine între dragostea pătimaşă şi moarte? Deşi, de fapt, aici nu e vorba de moarte, ci de sfidarea ei…
Se ridică încet, cu genunchii tremurându-i, şi asistenta Faţă-de-cal se grăbeşte către ea şi-i oferă braţul.
— Uşurel, uşurel, ţineţi-vă de mine… Şi gândiţi-vă că la plecare o să fiţi mult mai sprintenă… Maestra v-a pregătit maximum maximorum!
A, dar n-am venit pentru asta, se gândeşte ea, şi nu mai ascultă restul vorbelor femeii îndatoritoare. Sau… poate că… poate că ar trebui s-o mai fac o dată… numai o dată… o singură dată… Şi de ce nu? Mi-o pot permite, şi-n cont îmi vor mai rămâne mai mulţi bani decât e nevoie pentru…
— …douăzeci de ani, maximum maximorum, o dezmeticeşte de data asta o voce aproape bărbătească.
Şi atunci îşi dă seama că stă deja pe canapeaua roşie a transferului, cu mâna stângă în palma maestrei care-i studiază linia vieţii.
— Da, da, am calculat bine, de data asta numai atât puteţi primi într-o singură tranşă… Fiindcă aţi aşteptat cam prea mult, doamna mea… — continuă maestra, cu surâs de o tristeţe ce pare sinceră pe chipul oacheş, de ţigancă trupeşă, dar în floarea vârstei…
E neschimbată…, meditează Manuela. Pesemne că se serveşte des cu maximum maximorum, sau poate doar cu minumum necessarius, fără să aştepte niciodată prea mult…
— Am aşteptat pentru că… — spune cu glas tare, cu glasul ei de femeie foarte bătrână (o sută cincisprezece ani cronologici, reduşi, după primul transfer, la nouăzeci de ani biologici).
Şi apoi tace, întrebându-se, din senin, cât de corecţi sunt termenii consacraţi deja de practica maestrei Arabela, cât de corectă e latina ei…
— Ca şi cum asta ar avea vreo importanţă, se trezeşte rostind, cu un chicotit.
— Are, cum să nu aibă, spune maestra nedăruită şi cu talentul de a citi gândurile, închipuindu-şi că Manuela vorbeşte despre altceva. Să înţeleg că, de fapt, acum aţi venit ca să…
— Mda, de aceea venisem, răspunde Manuela, cu jumătate de gură, deşi…
— Deşi e tentant, totuşi, nu? O întoarcere la şaptezeci de ani biologici? râde maestra, arătându-şi dantura perfectă, de un alb strălucitor. Ca să nu mai spun că i-aţi face un serviciu imens micuţei donatoare pe care v-am găsit-o… Carmen, vino-ncoace, draga mea!
Draperia alcovului dintr-un colţ al încăperii se desface lent, despicată de două mâini tinere, şovăitoare… Şi posesoarea lor iese la fel de lent, se opreşte ca să respire adânc şi se apropie părând să tremure din tot trupul.
Manuela o priveşte fascinată. E atât de tânără… Frumuşică. Ba chiar frumoasă. Bine îmbrăcată, oricum…
Oricum, nu e o sărăntoacă, nu e o boschetară… Şi pare întreagă la minte. Are toată viaţa înainte şi vrea să-şi vândă douăzeci de ani din ea, aşa, dintr-un foc? Pentru ce?!
— Pentru ce…? îngaimă, şi tânăra îi înţelege întrebarea.
— Pentru Ovidiu, răspunde, prompt, părând să-şi înghită lacrimile. E băieţelul meu. Are patru ani cronologici şi trei biologici… L-am adus cu un an înapoi, dându-i-l de la mine, pe bucăţele. La el, maximum maximorum a fost mai întâi de patru luni, apoi de trei, de două, de una, de două săptămâni… Acum e de trei zile. Din cauza bolii. Ceva urât şi rar, nici nu pot ţine minte cum se cheamă… Şi doctorii nu-i mai dau de trăit mai mult de o săptămână… plus cele trei zile pe care i le-aş mai putea oferi eu, cu ajutorul Maestrei Arabela…
— Şi apoi încă două, şi încă una, şi de mai multe ori alte câteva ore, precizează maestra, cu un oftat scurt.
Manuela ascultă cu gura căscată, lăsând cuvintele să se stivuiască unele peste altele, să-şi reverse încet înţelesul…
Un copil, adică un biet ţânc… Şi o boală incurabilă… Sau, probabil că…
— Ai nevoie de bani fiindcă există un leac, un tratament, unul foarte scump? întreabă optimista din ea.
Carmen îşi muşcă buzele, dar o lacrimă scapă totuşi, rostogolindu-i-se pe obrazul fascinant de tânăr.
— Nu, nu există. Am nevoie de bani pentru clipa eternă! Costă atât de mult!
— Şi nu pot să fac reduceri, se grăbeşte maestra să explice. În niciun caz… Toate chestiile astea, transferurile şi tot restul, mă storc ca pe-o lămâie… Am nevoie, tot mai des, măcar de minumum necessarius. Şi eu îmi plătesc donatorii, n-am furat niciodată, nici măcar cea mai infimă fărâmă de secundă…
— Aşa că vă rog, vă implor să vă lăsaţi tentată… — continuă Carmen, şi Manuela are impresia că-i vede nodul de lacrimi din gât. Timpul e scurt, mă tem că n-o să mai găsesc pe nimeni care să vrea să cumpere atât de mulţi ani…
Manuela tace, cu ochii în gol… Să mă las tentată… De o întoarcere la şaptezeci de ani biologici…
S-a mai întors odată la şaptezeci… de la nouăzeci şi cinci. Chiar în primele zile când practicile Arabelei au intrat în legalitate, după serviciile pe care li le-a adus preşedintelui şi prim-ministrului.
Ei, dacă ea, Manuela, n-ar fi fost atât de fricoasă… Dacă ar fi venit la ţigancă pe ascuns, ca atâtea alte celebrităţi, de la bun început, cu cincisprezece ani înainte, când ea avea optzeci (cronologici şi biologici), şi un maxim maximorum de patruzeci. Ehei, atunci ar fi fost cu totul altceva…
Fireşte că atât de mulţi ani nu puteai lua decât de la un ţânc, unul pe care maică-sa oricum avea de gând să-l abandoneze în coşul de la intrarea unui orfelinat… Aşa că mai degrabă îl aducea la Arabela, unde încasa ceva bani, şi unde pruncul creştea, în cel mult o oră, cât alţii în patruzeci de ani, preschimbându-se într-un adult care gungurea — dar era perfect educabil. Şi traficanţii de carne vie îl educau cu dragă inimă atât cât era necesar pentru un cobai pe pielea căruia să se testeze condiţiile de pe Marte, planeta fostă roşie, încă în curs de terraformare.
De fapt, îşi aminteşte Manuela, şi prima ei donatoare a venit tot dintr-un orfelinat. O fetiţă de şapte ani — un soi de copil minune, de perlă azvârlită în mocirlă — fugită din aşezământul unde creştea, trăind ca vai de capul ei, de pe o zi pe alta, din mila asistenţei sociale, ca să bată la uşa cabinetului deja oficial al Arabelei, proaspăta deţinătoare a unui titlu la fel de oficial: Maestră a Transferului de Timp şi a Eternizării.
— Vreau să fiu majoră, matură, să am treizeci şi doi de ani. Şi bani — au fost ultimele cuvinte pe care le-a rostit fetiţa cu vocea ei de copil, adresându-se Manuelei. Am calculat, o să-mi pot deschide o florărie, şi-o să vă fiu veşnic recunoscătoare pentru asta…
Pe urmă s-au aşezat toate trei pe canapeaua roşie. Ţiganca la mijloc, cu mâna dreaptă a fetiţei pe genunchiul ei stâng şi cu mâna stângă a Manuelei pe genunchiul drept.
— Cu palmele în sus, dragele mele, a spus maestra. Relaxaţi-vă şi-ncercaţi să vă mişcaţi cât mai puţin. Atâta tot. Şi nu vă temeţi, n-o să vă doară…
Şi, într-adevăr, n-a durut. Manuela n-a simţit nimic altceva decât uimire… Căci, în timp ce ţiganca îşi plimba arătătorul mâinii drepte, în jos şi-n sus, pe linia vieţii din palma ei stângă, iar arătătorul mâinii stângi, în sus şi jos, pe linia vieţii din palma dreaptă a fetiţei, aceasta din urmă creştea şi se maturiza treptat, văzând cu ochii.
Iar întinerirea mea trebuie să fi fost aproape la fel de izbitoare, se gândeşte Manuela, amintindu-şi ce a simţit când şi-a privit în oglindă chipul cu riduri simţitor împuţinate, şi părul ceva mai des, din nou destul de des ca să nu i se mai zărească pielea capului…
Dar, de la nouăzeci şi cinci de ani la şaptezeci… nu, schimbarea nu e nicidecum la fel de spectaculoasă, de cutremurătoare, ca de la şapte ani la treizeci şi doi, sau ca aceea de la… de la…
— Câţi ani spuneai că ai? o întreabă pe Carmen.
— Douăzeci şi trei… cronologici şi douăzeci şi patru biologici.
… ca de la douăzeci şi patru la patruzeci şi patru… Şi pentru ce? Eu, la şaptezeci de ani, o să fiu tot bătrână, tot cu mâinile astea, nu la fel de oribile, dar deja deformate, şi tot cu fiorii pasiunii pierduţi într-un timp irecuperabil. Fiindcă ţiganca îmi poate transfera timpul altora, dar trecutul meu rămâne trecut… Pe când clipa eternă, o clipă bine aleasă…
Mda, îşi spune, înclinând să creadă că tot primul ei gând a fost cel mai bun. Însă n-aş fi crezut c-o să mi se rupă vreodată inima de mila unei străine, cum e amărâta asta, cu puştiul ei osândit, şi chiar mă-ntreb cum…
— Cum îşi poate alege un copil clipa, cum poţi să-l faci să priceapă despre ce e vorba? se trezeşte din nou vorbind cu glas tare.
Maestra zâmbeşte — cu un vag aer de superioritate.
— Nu trebuie să priceapă, nu trebuie s-aleagă. Carmen o să vină cu el aici, o să-i dăm jucării şi dulciuri… toate dulciurile pe care i le-au interzis doctorii, de când cu boala. Şi ea o să-i spună povestea lui preferată, o să-l mângâie şi-o să-l sărute. O să se simtă răsfăţat şi iubit… Iar când o să-i văd ochii sticlind de încântare, o să-l opresc… O să-l opresc în clipa aia, pentru o eternitate…
— O să-l mângâie ea, spune Manuela, cu o spontaneitate de care se miră singură — adică o femeie atunci cu douăzeci de ani mai bătrână. Poate copilul nici n-o s-o mai recunoască…
— Vai, doamna mea! exclamă maestra. Se cunoaşte că n-aveţi copii. Legătura dintre mamă şi fiu, sau fiică, e mult mai profundă, recunoaşterea nu se bazează doar pe înfăţişare. Ca să nu mai spun şi că bietul micuţ e aproape orb…
— Totuşi, poate e mai bine să nu riscaţi… — insistă Manuela, brusc şi (pentru sine însăşi) inexplicabil de dornică să lase în urmă o faptă bună. Rămâi tânără, Carmen… Pentru clipa eternă a băieţelului tău plătesc eu!
Maestra face ochii mari, iar femeia tânără o priveşte cu ochi goi, ca şi cum n-ar înţelege-o.
— Vorbiţi serios? şopteşte într-un târziu.
Oare-am vorbit serios? se-ntreabă Manuela. Da, cred că da…
—Sigur că da… şi pot plăti pe loc!
Carmen se apleacă, îi prinde mâna zbârcită între palmele ei tinere şi i-o sărută, atingându-i uşor cu buzele venele reliefate.
— Bogdaproste, spune, şi cuvântul anacronic, pe care nu l-a mai auzit de ani buni, i se pare bizar Manuelei, după cum bizari i se par şi fiorii care-o străbat când simte pe pielea pergamentoasă lacrima femeii tinere, aceiaşi fiori pe care-i credea pierduţi sub un maldăr de ani şi care par să-nsemne mult mai multe decât şi-a închipuit cândva.
— Şi dumneavoastră, doamnă Manuela? aude vocea ţigăncii, parcă venind de foarte departe. Amânăm? Vă caut alt donator? Sau vreţi şi dumneavoastră clipa?
Clipa… clipa… clipa eternă… Sau veşnicia unei clipe…
Nu trebuie decât să mi-o aleg, se gândeşte Manuela. Să o descriu… Să mă transpun în ea. S-o simt, intensă şi vie… dar fără să-nchid ochii. Ca să citească ţiganca-n în adâncul lor că amintirea m-a dus unde voiam… că îmi trăiesc amintirea… Şi-o să mă trimită — cu trup, gând şi suflet, acolo, înapoi, în clipa preferată a vieţii mele, pentru totdeauna, ca s-o (re)trăiesc la nesfârşit, într-o încremenire a timpului… Oare a altui timp?
Manuela zâmbeşte cu ochii la Carmen, care se retrage tăcută în alcovul din care-a ieşit. Dar o priveşte fără s-o vadă.
— Ca şi cum asta ar avea vreo importanţă! exclamă din nou cu voce tare, acum spre nedumerirea deplină a maestrei.
Tot ce contează e să-mi aleg cea mai frumoasă clipă… Clipa în care am primit-o pe Sonia, păpuşa vorbitoare? Sau cea în care mi l-au dăruit pe Toto, pechinezul… Sau cea în care l-am găsit pe motănelul Bruno abandonat în faţa porţii noastre şi l-am luat în braţe? Clipa în care s-a lipit de mine şi a-nceput să toarcă? Sau clipa în care m-am lipit de George, clipa când m-a sărutat? Sau una dintre clipele nopţii nebune, cu Tony? Sau clipa răbufnirii aplauzelor, după primul meu concert? Sau clipa când am aflat de câştig, de lozul cel mare… Sau… sau… sau…? Surâde din nou, cu ochii la urma de lacrimă încă vizibilă pe dosul propriei mâini. Sau clipa asta, care abia s-a dus, clipa când am simţit pentru prima oară atingerea materializată a recunoştinţei?
Zâmbeşte şi o umbră de regret îi străbate chipul.
Atâtea clipe… Şi n-o să-mi rămână decât una!
Pe Ana-Veronica o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
