– Nu putem fi împreună!
Vocea ei se rostgolea sec pe dalele de piatră care căptușeau podeaua din biserica mică, de țară.
– Nu poate fi nimic între noi. Dumnezeu nu ar fi de acord cu relația noastră.
Vorbele ei îi răsunau și acum în creier ca o sentință de condamnare la moarte aruncată de un judecător nemilos. Dacă vreodată plînsese icoana Maicii Domnului în acel lăcaș, asta se întâmpla acum. Fără martori ai minunii, fără puhoi de credincioși care să bată mătănii cu fruntea la podea sau să împartă cruci largi între cer și pământ. Fără televiziuni avide să exploateze o știre-șoc. Erau doar ei trei acolo. El, ea și icoana înlăcrimată. Sau poate că i s-a părut, doar. Poate că erau doar lacrimile lui, picurînd încet pe piatra rece.
Aveau către patruzeci de ani, amândoi. El o știa de vreo zece. Ea aflase de existența lui acum douăzeci de minute. Era o femeie frumoasă. În tinerețe îi plăcuse să-și trăiască viața. Fără opreliști, fără să se teamă de gura lumii. O văzuse pentru prima oară în timpul unei slujbe de înmormântare. O mătușă de-a ei, sora tatălui, parcă, se stinsese din viață după o lungă suferință. Părinții o rugaseră să vină la slujba de înhumare. Ritualurile familiale erau încă puternice în mentalul colectiv al micii comunități de țărani din vârful muntelui.
– Vină și tu, Claudiță, vină mamă, că ai crescut la ea-n bătătură. Ți-o făcut unchiu-tău leagăn și l-o agățat de nuc, să te poți juca tu în voie, cînd săreai gardul la ei în curte. Vină s-o mai vezi o dată, că mîni-poimîni se duce și n-ai să-i mai dai sărumîna pîn’ la ziua cea de-apoi.
Așa o rugase mama ei, cînd tușa Lina era încă în viață. O chema Alina, dar la țară numele se adaptează locurilor și oamenilor. Nimeni nu i-a spus Alina, toată viața ei. I-au ajustat rapid numele încă din leagăn și Lina a rămas pînă-n cea din urmă zi. Ba încă și secretarul primăriei i-a greșit numele în certificatul de deces scriind Lina în loc de Alina, de-a trebuit să-l aducă pe primar de-acasă să anuleze certificatul pe semnătura lui și să-i facă altul nou. „De parcă hîrtia aia o învia” a zis atunci bărbatul ei cu năduf, pentru că-l puseseră și pe el pe drumuri cu căruța trasă de doi cai bătrâni. „Coboară-n sat la primărie, urcă ’napoi în creierul muntelui, o dusă și-o venită, și-o vreme prăpădită”, „că tot în pământ se duce, c-o scrie Lina, c-o scrie Alina”. Așa bodogănise moșul și mai dăduse pe gît trei țoiuri de răchie de pere să-i mai treacă oful.
Atunci o văzuse el pentru prima dată, la înmormîntarea aceea și așa-i rămăsese întipărită în suflet. Tînără, frumoasă și sălbatică. Îmbrăcată în taior negru cu fustă deasupra genunchilor. Fugise din sat fără să se uite în urmă. Dăduse satul pe oraș și cumințenia pe distracție. Babele își dădeau coate și făceau mărunt din buze către ea. Nici că putea să-i pese mai puțin. Văzuse atîtea frustrări, și nefericiri, și bărbati băuți, şi muieri bătute, încît iși propusese să fugă de-acolo cu prima ocazie. Și reușise. A mers la liceu cu internat. A-ndurat frig iarna și arșiță vara, dar a reușit să treacă peste toate. Groaza de a se-ntoarce cu coada-ntre picioare înapoi în sat a motivat-o să strîngă din dinți și să meargă mai departe. A devenit o femeie puternică. Frumoasă și puternică. O combinație care i-a creat ușor o aură de femme fatale. Își învîrtea iubiții pe degete. Vacanțe exotice, haine de firmă. Era pe val. Viața era un joc din care trebuia să iasă cîștigătoare cu orice preț.
Pentru el, apariția Claudiei fusese ca o epifanie. Nu-și putea explica exact ce-i plăcuse mai mult la ea. Să fi fost dezinvoltura, aerul detașat, privirea sigură. A rămas împietrit, cu cădelnița-n mînă. A uitat instantaneu de slujbă, pomelnic, acatiste, tot. A privit-o preț de un minut fără să poată scoate o vorbă. L-a atenționat una dintre babe, o verișoară de-a moartei, să fie atent că-și dă foc la patrafir cu cădelnița. Și-a reluat cîntarea mecanic, dînd zor să termine mai repede slujba ca să-ncerce să vorbească cu ea. A greșit de două ori numele moartei, de-a făcut toate rudele să se-ncrunte și să bolborosească. A vărsat vinul lîngă coșciug și era să cadă și-n groapă uitîndu-se după femeia tînără și frumoasă sub a cărei vrajă intrase, ireversibil. În linii mari, viața lui se desfășurase destul de monoton pînă atunci. Crescuse într-o familie de preoți, tatăl, bunicul, străbunicul, așa că a știut de mic că atunci cînd va crește va deveni slujitor al Domnului. A terminat liceul cu medii mari și a intrat din prima la Teologie. Voia să se apropie de Dumnezeu și să aducă alinare sufletelor triste sau rătăcite. Iar acum era preot-practicant în micul sat de munte.
Dar ceva lipsea din viața lui. Ceva fundamental. Simțea mereu un gol în suflet atunci cînd vedea pe stradă îndrăgostiți ținîndu-se de mînă sau sărutîndu-se prin stații de autobuz sau prin metrou. Își dorea. Tînjea. Dar dragostea se ținuse departe de el. A cunoscut o fată. Cuminte, la locul ei, se îmbrăca decent, mergea duminica dimineața la slujbă. Profilul perfect de viitoare soție de preot. Se făceau două luni de zile de cînd o curta pe fata aceasta atunci cînd a văzut-o pentru prima dată pe Claudia. A știut clar în momentul acela că n-o va iubi niciodată la fel pe Mihaela, fata cu care-i făcuseră cunoștință părinții. În seara aceea, în care Mihaela aștepta ca la aniversarea a două luni de relație să primească o promisiune sub forma unui inel, el i-a spus că îi pare rău, dar că n-o iubește și că nu vor avea niciun viitor împreună. Ea a plîns, l-a implorat să nu plece, dar el vedea numai ochii Claudiei. Desigur, nu i-a spus nimic Mihaelei despre Claudia. N-ar fi ajutat pe nimeni vorbe și gelozii.
Pe Claudia n-a mai văzut-o. Imediat după înmormîntare se urcase în mașina ei luxoasă și dispăruse într-un nor de praf.
De atunci viața lui a început să se schimbe fundamental. După ce s-a despărțit de Mihaela, a început să stea cu zile în casă. Nu se putea gîndi decît la ea. A mers la duhovnic și i-a povestit despre Claudia. Acesta l-a ascultat, apoi au tăcut amîndoi îndelung. Cînd a vorbit din nou episcopul, a simțit că se dărîmă tot universul. Acesta îi spunea că nu este Claudia decît o ispită a satanei și că trebuie să se roage intens ca s-o uite. I-a dat canoane de făcut, l-a trimis la mînăstire să doarmă pe jos pe piatra rece și să mănînce pesmeți cu apă ca să se vindece de „himeră”. Așa numea episcopul dragostea lui pentru Claudia. A rezistat un an la mînăstire. Într-o zi a văzut în capela mînăstirii o femeie care semăna cu Claudia. S-a dus țintă la ea și a apucat-o de umăr ca să-i vorbească. Dar nu era ea. În acel moment și-a strîns toate lucrurile și a plecat din mînăstire. S-a-ntors în oraș. L-a sunat pe episcop și i-a spus că vrea să renunțe la preoție. Acesta i-a spus că-l afurisește și că nu va mai vedea în veci raiul. Dar el era deja în iad după ce fusese în rai pentru cîteva clipe la acea înmormîntare, așa că nu s-a temut prea tare de vorbele episcopului. I-a-nchis telefonul, sec, și nu l-a mai sunat niciodată de atunci. Şi-a spus sieși că nu poate sluji unui Dumnezeu care nu-i dă voie să iubească. A mers și s-a angajat ca profesor de limba română la un liceu bine cotat în oraș. În timpul liber o căuta pe Claudia. A început să frecventeze baruri și cluburi în speranța ca o va întîlni. Din disperare s-a apucat de băut. Nu mai vedea niciun sens în viața aceea care devenise monotonă, fără ea. A auzit apoi că a plecat Claudia din țară să se mărite în Italia. Își găsise un Italian cu bani și se hotărîse să plece definitiv din România. Vestea aceasta l-a dărîmat. A intrat într-o rutină autodistructivă din care nu-și dorea să mai iasă vreodată.
Au trecut astfel aproape opt ani. Se trezea dimineața mahmur, mergea la școală, preda fără nicio tragere de inimă, se întorcea seara acasă, iar a doua zi o lua de la început. Weekend-urile și le petrecea prin baruri sordide, încercînd sa uite că există.
Dar, într-o după amiază de septembrie tîrziu, s-a întîlnit întîmplător cu o rudă a Claudiei care i-a povestit că în urmă cu doi ani aceasta avusese un accident de mașină în care-i murise soţul, iar la spital a pierdut copilul cu care era însărcinată în luna a patra. A stat un an în spital şi în diverse clinici de recuperare. Dar acum era mai bine și urma să se întoarcă în țară să-și vadă părinții peste fix o săptămînă.
Vestea l-a lovit ca un trăsnet. A bolborosit niște scuze neinteligibile, și-a luat la revedere de la ruda Claudiei si a plecat împleticindu-se de-acolo. S-a trîntit pe-o bancă în parcul din apropiere și a stat acolo toată noaptea. Nu i-a fost nici foame, nici sete, nici somn. Nu simțea nici frigul. Îi treceau prin minte gînduri contradictorii. Îi părea rău pentru nefericirea Claudiei, dar se şi bucura în acelaşi timp pentru faptul că această nenorocire o aducea înapoi în țară.
În săptămîna care a urmat a întinerit cei zece ani care trecuseră de la întîlnirea cu Claudia. Acești zece ani care lăsaseră urme adînci pe chipul lui, într-atît încît îl făcuseră aproape de nerecunoscut pentru vechii prieteni și cunoștințe începuseră acum să dispară de pe chipul său. Simțea că trăiește din nou. A mers la magazine şi şi-a cumpărat un costum nou, cămașă, cravată și număra orele care mai rămăseseră pînă cînd urma să o vadă din nou. După zece ani.
Duminică dimineața s-a urcat în microbuz și s-a-ndreptat plin de speranță către micul sat de munte aflat la cîteva zeci de kilometri de oraş. Era zi de sărbătoare. Hramul bisericii. Femei mai tinere și mai bătrîne cărau coșuri cu colivă și sticle de vin pentru pomeni. O căuta din ochi printre ele. A văzut-o și s-a apropiat timid de ea. Timpul o schimbase și pe ea. Era la fel de frumoasă sau poate așa o vedea el. Purta pe cap o eșarfă neagră, de doliu. Aproape nimic din siguranța și aroganța tinerei de acum zece ani nu i se mai citea pe chip. Doar tristețe și demnitate. S-a prezentat, i-a spus cine este și s-au așezat pe o bancă la umbra unui tei. El și-a făcut curaj să-i spună povestea lui. Ea l-a ascultat tăcută. I-a mărturisit că după moartea soțului și a copilului își găsise alinarea în biserică. Și că îi pare rău pentru el, dar că nu crede că ar putea fi ceva între ei. I-a mai spus că nu i s-ar părea potrivit să înceapă o relație cu un om care renunțase la preoție și se îndepărtase de biserică. La sfîrșit l-a-ntrebat:
– De ce ai renunțat la preoție?
– Pentru că Dumnezeu n-ar fi fost de acord să am o relație cu tine, i-a răspuns el.
Dacă vreodată plînsese icoana Maicii Domnului în acel lăcaș, asta se întîmpla acum.
Pe Lorin îl găsiți și aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
