Povestea mea începe în faţa unei icoane. Mi-amintesc că eram la pământ, plângeam, îmi frângeam mâinile şi spuneam:
– Doamne, ajută-mă să plec în Italia! Să muncesc, Doamne, ce-o fi! Ajută-mă să spăl WC-uri, Doamne! Ajută-mă să scap cu viaţă! Vreau să muncesc. Ajută-mă să muncesc, Doamne!
Repetam până la epuizare. Nu mai gândeam! Simţeam o oboseală nesfârşită, o dorinţă de a nu mai fi! Să mă odihnesc de tot zbuciumul şi de toate necazurile. Mă trezeam dimineaţă cu ideea că în acea zi se vor îndepărta toate relele, voi rezolva tot, imi voi găsi un loc de muncă. Dar nu era aşa. Mă straduiam toată ziua să spăl două farfurii.
Mă gândeam şi mă gândeam că trebuie să fac ceva.
Atât.
Am crescut copiii singură,mamă şi tată la un loc; am văruit, am crăpat lemne, am tencuit, am gătit mii de oale de mâncare, am făcut teme, am ascultat Vivaldi, am încercat să trăiesc normal.
Greu.
Am vrut să ajut pe toţi şi să le fac pe toate. Eram mândră că pot, că nu mă dau în lături de la nimic. Aveam un serviciu bun şi copiii mari. N-am vrut să sufere ca mine; mă străduiam o lună să cumpăr o solniţă. Am făcut credite, am împrumutat bani aşa cum fac mulţi în România. Am măritat o fată şi îmi făceam socoteala că eu cu cealaltă fată, care era la liceu, putem trăi liniştite.
Apoi am cedat.
Serviciu pierdut. Datorii bancare rămase în urmă câteva luni. Telefoane ameninţătoare. Un moment de slăbiciune şi devii pradă. Victimă. Depresie şi părerea că eşti într-un labirint fără ieşire. Te zbaţi de toţi pereţii şi cauţi şi strigi…
Ai rugat vreodată şi viii şi morţii să te ajute?
Ai primit răspuns?
Citiţi şi
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
Să mă prezint, sunt fosta soție a lui Petru (cutia cu surprize)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
