O ultimă privire, zâmbete şi încurajări, promisiuni că vor avea grijă una de alta. Nu auzeam nimic. Doar un tunel gol care ar fi primit şi absorbit tot dacă s-ar fi putut.
Nu ştiu cum am ieşit din ţară.
Ştiu că priveam pe fereastra maşinii şi gândeam: „Încă pot coborî! Nu plec! Nu trec graniţa!” Controale de paşaport la graniţă, emoţii necunoscute, teamă instinctivă față de uniforme. Nu întreabă nimeni: „Chiar vrei să pleci din ţara ta?” Eram alături de o fată de 20 ani, mamă a două fetiţe, plecată la loc „bun”, să „întreţină clienţi”. Ştia perfect ce muncă va face. Ştia tot satul ei. Şi soţul.” Dar nu-i nimic. Muncesc un pic şi iau de îmbrăcat la copii şi poate mai facem o cameră”. Mai rău decât prostituţia este vânzarea în cunoştiinţă de cauză, o faci pentru copii. Te întrebi: de ce?
Oraşul meu e sărac şi mic.
Fără industrie, cu o armată de navetişti de ora 6. Mai sunt şi navetişti de 5 şi 20. Am auzit mame care-şi bat copiii pentru că au mâncat un crenvurşti în plus, deşi ele luaseră pentru 2 zile. Totul e raţionat. Copil de 8 ani bătut pentru că a mâncat zahăr şi mama nu mai are cum îndulci ceaiul celui mic. Am cunoscut mamă cu patru copii, operată şi căreia i s-a indicat regim alimentar. Am întrebat-o: cum faci? A zâmbit: copiii mănâncă seara ceai cu pâine, iar eu mănânc resturile, oricum se termină şi pâinea. Am văzut fată de 14 ani plângând în faţa blocului de lipsa pâinii. Mama o certa şi-o punea să facă mămăligă. Ea plângea.
Călătorie sprâncenată! Ţări minunate. Cui pasă? Eu nu-mi dezlipeam ochii de la telefon, citeam mesaje vechi, urări de bine…
Nu mai eram nimic. Eram un zero care se plimba prin lume.
Când nu ai bani nici să te întorci, nu ai unde să te întorci, nu ai de ce, te simţi gonit, atunci eşti nevoit să rabzi tot şi să mori picătură cu picătură.
Roma! Cetatea eternă! Simţeam doar foame şi parcă nu eram eu. Nici acum nu sunt. Parcă pluteam pe deasupra lucrurilor, ca atunci când are loc moartea aparentă. Şi cel mai mult m-a şocat că nu simţeam nimic. Ochii mei vedeau frumuseţea vegetaţiei, copaci ciudaţi, flori necunoscute, ruine şi clădiri antice. Vedeam belşugul din magazine şi mulţime de obiecte noi, dar nu simţeam nimic. Eram uimită. Nu mai aveam lacrimi, nici gânduri. Nu mai eram eu! Nu mai eram eu! Nu mai eram eu?
Va urma
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
„Pe atunci eram săraci, dar fericiți”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
