Un singur sprijin: o prietenă, F., care-mi bătea la uşă, îmi aducea puţină cafea şi-mi spunea poveşti despre Italia. Ea muncea deja de 2 ani acolo. Îmi spunea: “Vino, e greu, dar e bine. Nu poţi rămâne în halul ăsta în ţară. Cum rezolvi tot? Vrei să mori?” Eu răspundeam: “mai bine mor decât să mă despart de copiii mei.” Cea mare aştepta un copil. Eu nu mă simţeam pregătită să fiu bunică; mă pregăteam să nu mai fiu.
Cumpăram somnifere. Îmi doream o moarte liniştită şi nedureroasă. Nitroglicerina provoacă durere? Dar Diazepam? Citeam prospectele şi mă gândeam. Şi amânam. Şi iar o luam de la cap. A venit o seară în care eram mai liniştită ca oricând. Am scos pastilele, am numărat 5 nitroglicerine. Ca printr-un miracol, prin forţa sângelui, a intrat puiul meu cel mare, prinţesa mamei. Când am născut-o am numit-o prinţesă, cum cred că multe mame fac. Dar era prinţesa mea. Mi-a luat pastilele din mână şi mi-a zis: “Am nevoie de mamă! Dacă mori nu rezolvi nimic. Du-te în Italia, munceşte şi pot să am bază în tine aşa cum am avut mereu. Eu nu-s fericită, dar aştept un copil, vine iarna, nu avem bani. Doar dacă trăieşti tu, am şi eu o speranţă. Lasă, va fi bine. Important e să trăieşti şi să poţi munci!”
Mi-a făcut bagajul, o pijama, două bluziţe, câteva lucruşoare cu ideea că mă voi îmbogăţi şi-mi cumpăr lucruri noi. Mi-am şters lacrimile şi-am ştiut că voi trăi. Atât.
Ştii cât e de impalpabilă cenuşa păsării Phoenix?
va urma
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
