Cu mult timp în urmă, înainte ca Bucureştii să se umple de clădiri de birouri din sticlă şi oţel, lucram pentru o firmă americană de consultanţă. Frumos, cu un picior în Europa şi unul înAmerica, traversând Atlanticul dus şi întors.
Din jobul ăla m-am ales cu un bun prieten – fostul meu şef – şi o reacţie violentă la îmbrăcămintea de business. Standardele erau foarte stricte, nu aveai voie să te ridici de pe scaun dacă nu aveai jacheta de taior pe tine. Nici un recipient cu băuturi, în afara cănii – de firmă şi ea – dacă aveai oarece lichid, altfel şi cana trebuia să stea, exilată, în sertar. Nicio hârtie pe birou, cu excepţia celei la care lucrai în acel moment.
Au trecut ani, au trecut ani, şi viaţa s-a schimbat. La un moment dat, când ajunsesem prin oarece funcţii de conducere în firme multinaţionale mari de pe la noi, am decis că sunt destul de valoroasă pentru business ca să cer permisiunea să am program decalat şi să renunţ la sacou. Ştiţi, am avut întotdeauna o conformaţie care dă mai bine cu o jachetă tricotată decât cu un sacou: sâni mari, talie nu am avut nici când eram slabă ca un ţâr, şolduri înguste.
Ajung într-una dintre cele funcţii mai sus pomenite şi mi se face cunoştinţă cu ceea ce mai târziu numeam “codul de conductă”: un manual care preciza culoarea hainelor pe care ai voie să le porţi, în general cu un uşor aer funerar. Deja răzvrătită din inima de hippie care nu a apucat să trăiască perioada cu pricina, m-am enervat din prima. Cum adică, să îmi spună ei cu ce să mă îmbrac? De ce trebuie să port uniforma aceea enervantă de business, în loc să mă simt bine? Ca să performez mai prost? Sau ca să mi se tocească bruma de creativitate cu care particip la proiectele pe care le fac, poate…
Colac peste pupăză, personajul in charge cu resursa umană era profund scufundat într-o nefericire continuă. Ceea ce se reflecta direct în special asupra fetelor tinere şi frumoase. Deşi ieşisem din limita de vârstă a categoriei, tot m-am simţit atacată de preariguroasa atitudine a managerului de personal.
Lucru care m-a împins la prima şotie – cred că erau trei zile de la angajare: fustă neagră A-shape, made in UK, jachetă neagră Mango, bluză roşie, ciorapi roşii. Pantofi negri, fireşte. Versiunea modernă a poveştii cu fata nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos… Deci, fusta şi jacheta erau comme il faut, restul… de voie.
Şansa face să mă întâlnesc în uşa instituţiei cu personajul mai sus descris, care s-a oripilat la vederea ciorapilor roşii (ciudat, bărbaţii pe care i-am cunoscut au apreciat de fiecare dată ciorapii roşii, mai ales aceia cu jartieră autocolantă sau de plasă). “Ooooo, ce ciorapi…”. Reacţionez scurt: “Nu-i aşa că sunt extraordinari? Vrei să îţi iau şi ţie o pereche?” Sunt absolut sigură că poziţia mea în board a fost cea care a determinat lipsa de reacţie. Doamna şi-a înghiţit vorba, cu noduri.
Dar de atunci, mă bucur şi îmi frec mânuţele ori de câte ori văd o doamnă cu un pantofior obraznic, un ciorap mov electric sau albastru-verzui asortat la rochia plană, gri, rectilinie, sau purtând o mare brăţară colorată. Pentru că, în definitiv, la birou nu înseamnă la închisoare, iar zeghea nu este obligatorie. Ce e, însă, obligatoriu ca să nu o iei razna este să te simţi bine în ceea ce îmbraci sau în spaţiul tău de lucru. Pentru că libertatea nu a făcut niciodată rău creativităţii, iar cele mai bune idei de biz apar atunci când constrângerea e minimă. Dar despre asta vorbim data viitoare. Până atunci, daţi fuga şi faceţi inventarul ciorapilor coloraţi din sertarul de specialitate.
Andreea 🙂
Citiţi şi
Lucrezi de acasă? Iată cum să îţi creezi spaţiul perfect pentru muncă
Cum să-ți mobilezi casa odată ce ai copii?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
