Valentina a vrut să moară la începutul acestei primăveri. Chiar aşa a spus: „Nu mai pot trăi, vă rog să autorizaţi“. Valentina are doar 14 primăveri şi toată lumea înţelege de ce vrea să rămână la acest număr: tânăra are o boală incurabilă, fibroză chistică, şi trece, de prea mulţi ani, printr-un adevărat supliciu. Are dureri îngrozitoare.
Valentina n-a murit la începutul primăverii. Deşi îi ceruse acest privilegiu chiar preşedintelui din Chile, Michelle Bachelet. Omul de stat a vizitat-o la spital şi, într-un acces de mărinimie, i-a promis că Guvernul va suporta cheltuielile unui tratament psihiatric menit s-o ajute pe adolescentă să-şi învingă căderile şi, mai exact, să se resemneze cu boala. Oricum, nu mai durează mult: medicii se aşteaptă ca Valentina să trăiască până la 17 ani.
Până la urmă, în rezerva de spital din Chile în care locuieşte Valentina nu s-a întâmplat nimic: s-au făcut câteva fotografii, cameramanii au filmat imagini de ambianţă cu perfuziile adolescentei, au găsit cele mai bune unghiuri care să ilustreze suferinţa, au trimis ştirea în redacţiile lor, au stors o lacrimă, Valentina s-a văzut în oglindă de câteva ori la televizor şi apoi, gata, şi-a reluat viaţa de unde o lăsase. Şi n-o lăsase într-un moment prea fericit.
Fie din disperare, poate cu prea multă naivitate, Valentina Maureira din Chile, în fapt, o bolnavă oarecare de care nu ne va lega absolut nimic, niciodată, această Valentina Maureira a lăsat fără cuvinte o planetă întreagă. E o fatală ironie aici, căci inocenţa deznădăjduită a acestei tinere poate să reducă la tăcere deopotrivă moralişti de duminică seara şi terorişti ai bunei-cuviinţe.
Poate că rugămintea Valentinei rămâne prea aspră, prea violentă pentru purişti şi pentru exegeţii mici şi mijlocii. Şi e normal să găsim inadmisibil ca o tănără să bată, primăvara, la uşa bătrânei. La fel cum normală e şi empatia, deci moartea.
Totuşi, prin moartea ei, Valentina resuscitează o dilemă încă dificilă a lumii noastre noi: din moment ce avem dreptul la o viaţă demnă, nu ar trebui, oare, să avem dreptul şi la o moarte demnă? Cine poate să ne lase să murim? Aceasta e dilema. Brutal, fără tactici filosofarde şi dialectici de academie. Aşa e viaţa.
Şi, aici, provocarea nu e să cauţi răspunsurile, soluţiile viabile indiferent de context şi de convingeri. Provocarea e să cauţi întrebările potrivite. Nu putem fi toţi nişte Ivan Ilici, dar poate că, atunci când vine vorba de moarte, sinceritatea e un pic mai convenabilă. Să reflectăm. Acestea sunt doar câteva cazuri.
1. Noi nu ştim să murim! Citiţi cu atenţi această ştire: Statul Utah a devenit luni, 23 martie 2015, primul stat american care reintroduce plutonul de execuţie pentru condamnaţii la moarte. Desigur, asta doar în cazul lipsei produselor pentru injecţia letală. Şi, oricât de ridicol ar suna, penuria de substanţe necesare injecţiei poate fi o problemă majoră: persoanele autorizate să folosească soluţia finală au întrebuinţat combinaţii experimentale de substanţe letale, ceea ce a dus la agonii în unele cazuri de execuţie.
Totuşi, acest fapt divers de peste ocean conduce către alte statistici: 46 de ţări legiferează, astăzi, pedeapsa cu moartea. Orice privire de la distanţă ghidează către această judecată faptică: în unele state, se poate muri cu parafă oficială, în timp ce în alte state – nu. Există, oare, o coerenţă a morţii?
2. Noi pe cine omorâm? În 2010, un studiu al Asociaţiei ProDemocraţia arăta că 91% dintre români ar alege reintroducerea pedepsei cu moartea. 91%! În ciuda aperentei lipse de relavanţă, alte cifre ale aceluiaşi chestionar: 94% ar fi optat pentru retragerea cetăţeniei romilor care comit infracţiuni în străinătate. 88% voiau pedepsirea penală a celor care critică religia ortodoxă! Şi 89% s-au exprimat pentu retragerea cetăţeniei celor care solitică autonomia Ţinutului Secuiesc. Cunoaşteţi retorica justiţiară, profund ipocrită, unde răul e definit, cu claritate, într-un interval concret. Dar faceţi acest exerciţiu: câţi dintre cei 91% credeţi că ar alege injecţia în cazul Valentinei?
3. Francheţea elveţiană. Turismul morţii. Elveţia e renumită pentru că are câteva clinici care conduc, voluntar, oamenii pe ultimul drum. Acesta este drumul, poftiţi. Iar oamenii încuviinţează: între 2009 şi 2012, numărul celor care au călătorit în Elveţia în scopuri funebre s-a dublat. Mai mult, o organizţie şi-a extins serviciile: pentru persoanele vârstnice, care nu sunt bolnave în stadii terminale. Practica mai e legalizată în state precum Canada (recent), Belgia, Olanda şi Oregon (SUA). Este acesta un început?
4. Care e conflictul? Până la urmă, discuţia se poate reduce la o dilemă simplă, cu doi termeni. 1. Viaţa o valoare intrinsecă, e sacră, sfântă. 2. E preferabil moral (şi fizic) să ducem o viaţă fără suferinţă.
Sumar, întrebările: poate fi văzută simplu, unitar, dogma creştină? Comite un păcat în faţa lui Dumnezeu medicul care asistă pacientul? Trebuie menţinută viaţa cu orice preţ, tocmai pentru că este sfântă: prin tot felul de tratamente puternic invazive? Învăţătura creştină vede suferinţa ca pe o încercare, pocăinţă sau penintenţă. Aparte de vechiul, înşelătorul, proverb „Ce nu te omoară te face mai puternic“, rămâne întrebarea: întăreşte pe cineva, cu adevărat, suferinţa şi durerea?
5. Anacronicul Hipocrate. Pe scurt, medicul şi-a asumat, la începutul carierei, jurământul lui Hipocrate: are datoria de a vindeca, nu de a ucide. Principiile prima facie ale medicului sunt: 1. Să faci bine. 2 Să nu faci rău. 3. Să respecţi autonomia pacientului 4. Să distribui resursele echitabil.
Sub semnul întrebării: Cine stabileşte ce e bine şi ce e rău pentru un pacient? Medicul? Pacientul? O comisie spitalicească? Ce autonomie are, de pildă, un bătrân paralizat, cu Alzheimer?
Mai nuanţat: cum distribui resursele în cazul transplanturilor? Caz concret, economie medicală pură: doi pacienţi, unul mai bolnav şi altul mai puţin bolnav, dar compatibil, au nevoie de un transplant de rinichi. Un singur donator disponibil. Nu e măcar puţin cinic?
Acum gândiţi-vă puţin! Dumneavoastră ce i-aţi spune Valentinei?
Citiţi şi
Cum am ajuns să înghițim cele mai scandaloase minciuni, cele mai tâmpite intrigi și conspirații
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
