Învăț de când mă știu: de la doi ani să răspund la întrebarea „Câți ani am?”, „Care îmi este numele complet?”, „Cine sunt părinții mei?”, de la 10 ani, să ascult și să nu depășesc rigorile impuse de un convenționalism prestabilit. Am învățat pentru școală, apoi pentru facultate… iar la 25 de ani m-am oprit.
Am respirat ușurată că am încheiat acest capitol redundant, din punctul meu de vedere, şi m-am îndreptat rapid spre o carieră, ţel visat de toţi, mai puţin de mine. La acea vârstă, îmi imaginam cum se deschid în faţa mea uşi din stejar masiv, că voi avea un birou doar pentru mine, că scena vieţii îmi va păstra un loc în primul rând.
Condusă de un pragmatism debordant, am atribuit oamenilor calități inexistente, am clădit ziduri de încredere, mi-am asumat responsabilităţi pe care nu mi le doream, am fost o regizoare a propriilor mele minţi şi suflet.
Apoi am alunecat ușor, dar sigur, spre finitudinea puterilor mele ca om. Tot acest traseu l-am urmat dintr-o conştiinţă acidă ce mă subjuga, aceea de a le demonstra celorlalți că valoarea propriei mele persoane se găseşte întru totul în evaluarea lor minuțioasă prin scanner-ul profilului meu, adaugând pagină cu pagină.
Am încercat, de fiecare dată, să nu induc analizei celorlalți o altă femeie, cu calităţi şi trăiri străine sufletului meu, am dăruit atenție şi înţelegere acelora care mi-au răstignit inima, am înţeles şi ascultat interioare de suflete închise şi neaerisite, însă am uitat să ascult o singură persoană: pe mine.
Cine sunt eu? La doi ani aş fi ştiut răspunsul, la 10 aş fi brodat răspunsuri pe marginea acestei întrebări, la 25 deja eram un nume, iar acum, la 40, simt cum reminiscenţa faptelor mele notabile de-a lungul anilor s-a șters din amintirea şi gândurile mele.
Cu ce am rămas? O întrebare la care nu aş fi răspuns la doi ani, nici la 10, la 25 aş fi demarat în ale efuziunii stări lăuntrice, însă, la 40, am găsit răspunsul. Gândurile mele, întotdeauna mai goale şi mai întunecate decât simțămintele, m-au dus, uneori, pe scări de vis, alteori, spre derapaje ale vanității. Am urcat și coborât mereu câte o treaptă. Unde mă va duce oare? Ce este dincolo de ea? Ce este al meu, doar al meu? Ce păstrez cu mine?
Nu pretind a crea un aforism prin deducţia pe care încerc eu însămi să o descifrez, doar îmi doresc să răspund, cu toate resursele cunoscute şi necunoscute mie până în acest moment. În cele din urmă, rămân doar cu mine, acea persoană născută dintr-un pântec viu al unei mame fericite să-mi dăruiască eternitatea, cu amintirile îmbogățite de mirajul trăirilor, cu amintirea acelor iubiri şi prietenii care mi-au îmbogățit spiritul sau mi-au spulberat visele.
Nu sunt bogată decât prin ele şi prin faptul că, pe ultimul meu drum, intersectat cu cel al Dumnezeirii, voi privi în jos, iar trei fețișoare diafane, ale copiilor mei, vor căuta spre cer răspunsul la întrebarea: „Cine suntem noi?”.
Guest post by Gabriela Enescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
