Cristina Țopescu a murit singură. Timp de trei săptămâni a mai fost căutată la telefon, veneau sărbătorile, dar nimeni nu s-a îngrijorat îndeajuns încât să meargă până la ea acasă. Telefonul s-o fi descărcat la un moment dat. Nici robotul nu i-a îngrijorat pe oamenii care sunau, câți or fi fost. Pe Facebook nu mai postase nimic din 26 decembrie. (Iar telefonul se pare că l-ar fi folosit ultima dată pe 28 decembrie când a lăsat un mesaj unei prietene. știre în curs de actualizare)
Nicio întrebare din partea fanilor, la ultima postare ei postare: “ce-i cu tine, Cristina, ești bine?”. Oamenii în preajma și în timpul sărbătorilor sunt mai buni, le pasă, așa se zice. N-au fost, nu le-a păsat. Mașina ei a stat nemișcată atâta vreme. Niciun vecin nu s-a sesizat în timp util. Sigur, n-avem de unde ști dacă ar fi putut schimba destinul. Dar au trecut aproape trei săptămâni… O “prietenă apropiată” declară că a sunat-o, dar pentru prima dată Cristina nu i-a răspuns. Era în timpul Crăciunului, zile în care oamenii singuri sunt mai predispuși la gesturi disperate. Mai spune acea prietenă ceva: cu Cristina nu prea puteai să-ți faci program, pentru că ea seara mergea să dea de mâncare câinilor din adăpost. Nu știu despre ce adăpost este vorba, dar nici din comunitatea de iubitori de animale nu s-a sesizat cineva de absența ei, împătimita de a face bine cățeilor vagabonzi. O fostă prietenă foarte apropiată și ea, care vorbise ultima dată cu ea în urmă cu câțiva ani, intră în direct la un post de televiziune care nu mai prididea să dea breaking news și spune o porcărie, măcar să știe toată lumea, dacă mai era cineva care cumva nu știa. “Cristina avea nevoie de iubire, de afecțiune, nu putea trăi fără, și n-a avut parte. Ultima dată când a venit la mine, în Germania, pentru o fertilizare, era cu un bărbat, era foarte fericită. Dar el a lăsat-o baltă, a părăsit-o și s-a căsătorit cu soția unui om de afaceri cunoscut…” O mizerie. Cristina se pare că trebuia să înceapă din 6 ianuarie să lucreze în echipa de comunicare a ministerului sănătății (este declarația ministrului). Dacă este așa, nimeni nu a observat că nu s-a prezentat la birou. Un om, oricât de însingurat, care este descoperit după 17 zile mort în casă, că și-a luat zilele, că a murit în somn, nu a avut de fapt niciun prieten adevărat. Punct.
Citiți și Ipocriților! scris după moartea lui Andrei Gheorghe, acum doi ani.
(Moartea Cristinei îmi amintește, cumva, de cea a Stelei Popescu… Stela ar fi putut fi salvată de puțină educație sau păsare. Despre a-ți păsa e vorba. Când îți pasă de cineva, ești atent la toate semnele și te îngrijorează orice comportament nefiresc, orice tăcere prelungită.)
(Mi-am mai amintit de ceva. Dacă așa o fi murit Cristina (și pentru asta pledează faptul că animalele pe care le iubea au fost găsite moarte și ele, parcă doi sau trei câini, ori ea nu le-ar fi lăsat premeditat fără hrană și apă), poate fi o binecuvântare să mori în somn. Mulți oameni își doresc acest lucru, de frica morții, fără să ia în calcul o variantă atât de înspăimântătoare, că s-ar putea și descompune până ar fi descoperiți. Poate celor morți nu le mai pasă de ce se întâmplă după ce-au plecat, nu mai știu sau știu, cine știe… Dar dacă ar fi să poți alege o moarte fără durere, fără conștiență, bruscă, după astfel de cazuri sigur te mai gândești.)
(Cine sunt acești prieteni, acești vecini, acești oameni? … pentru că acești câini știm cine sunt. N-au mâncat-o! “Cu ea în casă erau opt câini, doi dintre ei au murit de foame. Câinii ăia au avut sufletul să n-o mănânce. Care-i om și care-i câine?” Ana-Maria)
(Mihai Șora, scria pe pagina lui: “Anul trecut, o știre franceză a răvășit sufletele și conștiințele oamenilor: la Nantes, în inima orașului, un bărbat fusese găsit mort în apartamentul în care locuia.
M u m i f i c a t.
Autopsia a revelat faptul că decesul avusese loc cu unsprezece ani în urmă. În tot acest răstimp, plățile curente fuseseră făcute prin virament bancar, inclusiv chiria locuinței. Și poate că nu ar fi fost descoperit nici până astăzi dacă proprietarul apartamentului nu ar fi avut, la un moment dat, intenția să pună în vânzare acea locuință și nu s-ar fi deplasat la fața locului, după câteva telefoane rămase fără răspuns.
Ceva din țesutul nostru social s-a destrămat ireversibil, este limpede; nu trebuie să faci sofisticate studii ori anchete sociologice ca să observi că legăturile dintre oameni și-au pierdut trăinicia, când nu s-au formalizat până la cvasi-dispariția lor, în unele zone urbane; ca să observi, cu alte cuvinte, că tehnologia nu este în mod necesar un mijloc de apropiere dintre suflete, că rețelele de comunicare pot deveni rețele de însingurare.”)
(Mihaela Miroiu, pe pagina ei de Facebook: Depresie și singurătate. Cele două stereotipii frecvente despre Cristina.
Așa de puțin cât știu, cred că:
1. depresia este boala celor care nu au gena nesimțirii în ei. Mă rog, mai moale: ne/simțirii ca nepăsare, ca detașare.
2. este boala celor care neavând nesimțire naturală nici nu se feresc de suferințele și loviturile din jur. Le preiau asupra lor.
3. ea, depresia (urâta, adică) poate să fie tratată și trăiți (trăim) împreună bine-merci.
4. cei care își tratează depresia sigur nu vor să moară.
5. Cristina își trata depresia.
Singurătatea Cristine nu era singurătate, afectiv vorbind. Iubea enorm câinii și lângă ei dorea să trăiască. Era alegerea unei companii cu alte trăsături sensibile. Cea a unor ființe mult mai puțin prefăcute și capabile de iubire necondiționată. Iubea deopotrivă și oamenii. Iubea dreptatea. Iubea tot ce făcea, fiindcă asta îi era constitutiv.
Stereotipurile mele despre ea sunt: Iubire și Bunătate.
Cristina a trăit în acord cu ea însăși. Doar 59 de ani, e drept. Dar nu a irosit nicio zi încercând să sporească răul în lume. Dimpotrivă. Să îi fie memoria binecuvântată!)
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
