Zilele trecute a trebuit să merg la o înmormântare. Nu-mi plac înmormântările. Dar cui îi plac? Poate maestrului de ceremonii care râvneşte la o punere în scenă perfectă? El nu face decât să-şi practice cu eleganţă şi nemăriginită răceală meseria; e un făcător de bănet pe contul morţii, palid şi ţeapăn ca o scândură umblătoare. Vorbesc aici de ritualul catolic. Sau cioclilor? Nu, lor nu le plac căci, confruntaţi cu tristeţea altora, le îneacă acestora necazul în aburii grei ai alcoolului, încercând astfel să scoată din propriile fiinţe umbrele morţii. Nu sunt vreun Meursault, personajul lui Camus, zicându-mi că ultimul drum mi-e egal. Contactul cu atmosfera grea, tăcută, scăldată în tămâie şi lacrimi mă deprimă.
Pe banca rece a bisericii, gândul m-a plimbat involuntar în culisele societăţii dominată de reguli…
Pentru cei mai mulţi, înmormântarea e o datorie pe care vor să şi-o facă cât mai bine: un ultim salut, omagiul finalului. Deşi obosiţi şi împietriţi de durere pentru piederea unei fiinţe dragi sau nepăsători ori bucuroşi că au scăpat de un partener ranchiunos, avar sau tiran, evenimentul trebuie sa fie cât mai bine organizat. În acest context, apar vânzătorii de imagini: fideli tradiţiilor, nu ştiu cum să se profileze mai bine ca soţi iubitori sau soţii dedicate. Spectacolul pe care înmormântarea îl oferă este unul din cele mai vânate şi comentate: aici sunt etalate, pe lângă sentimentele sincere, tristeţea ostentitivă, dragostea demonstrativă, statutul social, bunăstarea – fariseismul umanităţii. Diferenţa apare la nivel de mediu rural – mediu urban: măştile sunt purtate în tânguirea bocitoarelor sau cu rafinamentul orăşeanului ajuns. Pentru alţii, înmormântările sunt evenimente sociale, prilej de a întâlni alţi semeni cu care să mai schimbe o vorbă – tristă realitate a pensionarilor solitari, a căror viaţă e cuprinsă, nu rareori, între două înmormântări sau a cumetrelor curioase să vadă cine e prezent şi cine nu, cine e trist şi cine nu, dacă băiatul mortului a ajuns de peste ocean. Vai de păcatele lui, bietul, dacă nu-i la capul mortului să-l jelească cum se cuvine, după obiceiul locului! Pentru cea mai tristă categorie a societăţii, condusul spre nefiinţă este echivalentul unei mese câştigate gratuit. Aceştia sunt de fapt şi ei morţi – morţii vii: abia îşi mai târâie sărăcia vieţii prin cimitire şi pe la praznice, fără ca durerea altora să ocupe vreun loc în spaţiul lor emoţional. Viaţa de câini ai străzii îi catapultează într-o lume gri-plumb, fără bucurii sau emoţii. Cum pe la nunţi nu prea au ce căuta pentru că distracţia costă, pomana la înmormântare e un mijloc de supravieţuire accidental.
De ce provoacă înmormântările tristeţi şi cugetări, fie doar şi de câteva clipe chiar şi atunci când nu ai o legătură cine ştie ce trainică cu mortul? Când se hotărăşte să dea peste tine, tristeţea o face fără nicio urmă de menajament. Ţi se cuibăreşte în suflet şi te ţine prizonier al negurilor, înfigându-ţi ghearele în jugulara emoţiilor: o zi, două, o săptămână…
Pe mine întrebarea şi, de acum, ce va mai fi?, misterul morţii şi al vieţii de după moarte, dacă o fi existând, mă tulbură, îmi fură liniştea. Faptul că sunt martora unui sfârşit în lumea asta, dar că sfârşitul ăsta nu e, de fapt, un sfârşit absolut, mă frământă.
Bunicul meu, în vârstă de 95 de ani, ţăran vrednic ce şi-a îngrijit consoarta vreo 13 ani înainte de a muri, zice că nu mai există nimic după moarte. Bunica mea, ţintuită la pat de paralizie, îmi povestea că avea viziuni cu Maica Domnului care-i anunţa intrarea în viaţa veşnică. Steiner, părintele antroposofiei, a dezvoltat o teorie în virtutea căreia poţi exersa pentru a intra în contact cu lumea de dincolo în timpul vieţii pământeşti (Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?). Ocultismul şi ezoterismul nu mă au în puterea lor. Dar nici cele trei religii monoteiste nu mă lămuresc – există viaţă veşnică după moarte spun evreii, musulmanii şi creştinii. Credincioşii întru Allah primesc virgine frumoase în viaţa de după moarte. De ce nu şi creştinii? Sau de ce nu primesc şi femeile ceva baieţi gen Chippendales? Budiştii cred în reîncarnare. Din Siddartha lui Herman Hesse ştiu că Buddha nu este Fiul lui Dumnezeu ca Iisus, ci un „arătător de cale”. De ce Iisus, Buddha sau Mohammed care sunt arătători de cale, fiecare în felul său, nu ar fi unul şi acelaşi Fiu al unui Dumnezeu Universal? Stephen Hawking vorbeşte despre Big Bang-ul care stă la baza apariţiei Universului. El afirmă: „Dumnezeu nu a creat Universul. Big-Bang-ul nu a avut nevoie de Dumnezeu.” Acest cosmolog renumit, care reuşeşte să înfierbânte publicul prin puterea minţii vorbind cu el prin intermediul computerului, detaliază teoria stării continue care susţine că nu există un început sau un sfârşit şi că galaxiile continuă să se formeze din materie creată spontan. Fascinant!
E greu să tragi o concluzie, nu-i aşa? Ştim deja că religiile sunt plăsmuiri ale minţii oamenilor pentru că avem nevoie să ştim de unde venim, să ne punem durerile, necazurile, speranţele în mâinile unei forţe superioare în căutare de sprijin. Există din ce în ce mai mulţi credincioşi care au o credinţă postcritică: aceştia cred că există o forţă superioară care ne-a creat şi care veghează asupra noastră. Ei au ales să o numească Dumnezeu, dar sunt mereu în căutarea adevărului şi mereu conştienţi şi înspăimântaţi că în această viaţă nu-l vor găsi.
Deja de ceva timp, o înmormântare e pentru mine un prilej de reflecţie, o mare tristeţe care mă sugrumă. Tot nonsensul existenţei pământeşti, al răutăţilor mici sau mari, al ambiţiilor, al egoismului, al invidiilor, dar şi nonsensul bunătăţii, al frumuseţii, al altruismului, al generozităţii, … îmi apare cu acest prilej clar ca lumina zilei – vanitas vanitatum. Un lucru ştim cu certitudine: doar moartea ne face egali şi-ar fi tare frumos ca atunci când ne-om afla în faţa propriului punct final să avem conştiinţa că pe acest pământ am fost Oameni.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Scrisoare către Svetlana Aleksievici
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
