Puțini sunt cei care au crescut fără bunici sau fără cel puțin un unchi bătrân care le-a colorat copilăria în una și o mie de nuanțe vesele și vii ca o zi de primăvară. Puțini sunt cei care nu au fost la fel de norocoși ca noi, toți ceilalți, care au deschis ochii pe bunicii bătrâni, atât de bătrâni și înțelepți în ochii noștri fragezi și cuminți și ai celor mai tineri, adică părinții noștri.
Bătrânii întotdeauna știu mai bine, știu să își arate iubirea mai bine, știu să răsfețe mai bine, știu să umple viața mai bine, dar e ceva ce ei nu știu și rămânem noi în urmă ca să aflăm pe pielea noastră. Cum e fără ei. Vedeți voi, bunicii sunt ca o poveste, iar această poveste nu are niciodată un final fericit, iar noi, cei fără ei, trebuie să trăim și să depășim finalul. Uneori ne este greu, alteori foarte greu.
Bunicii mei erau tineri atunci când m-am născut eu, pentru că și ei la rândul lor au fost părinți tineri, la fel ca și părinții mei. În afară de mama, mai aveau încă doi băieți și o fată. Atunci când m-am născut eu, unchii și mătușa mea mergeau la școală, erau copii, însă eu îi vedeam ca pe niște oameni foarte mari și îi priveam cu admirație mută. Voiam și eu să fiu ca ei, dar tot singură mă descurajam gândindu-mă că până oi ajunge om mare mai e cale lungă, și uite-mă acum, am 28 de ani aproape.
Mi-am petrecut copilăria la țară, într-un sat colorat de oameni buni, înconjurată de vecinii noștri bătrâni și fermecați. Îmi amintesc vag de unii dintre ei, pentru că i-am cunoscut atunci când eram prea mică, dar oamenii ăștia și-au pus amprenta pe sufletul meu și, chiar dacă s-au dus demult, eu tot îi mai țin minte. Îmi amintesc cu drag de moș Vasile când stătea pe bancă la colț, de tanti Firica la război țesând covoare, de moș Ionel care mergea cu două bastoane, de nea Cornel care atunci când striga la poartă, striga întotdeauna „Alo!” și îmi aducea mere, de nea Anton, de țața Ileana și cumătra Ioana, care toată ziua molfăia gumă de mestecat, de mama Sica și de tanti Vasilica. Ei toți au fost vecinii noștri de pe stradă, oameni pe care îi vedeam zi de zi cât era vara de lungă și oameni care îmi lipseau atunci când venea toamna și trebuia să plec la școală. Oameni a căror prezență mi-a marcat frumos existența și pe care îi port în suflet și astăzi, deși nu i-am mai văzut de multă, prea multă vreme.
Eu mi-am trăit poveștile și le-am cunoscut finalul, dar ce-i drept, nu pe toate. Au trecut niște ani de atunci și sufletul mi-e mai greu cu două amintiri care mocnesc și astăzi. Tataia e una dintre ele. Nu s-a așezat niciodată la vorbă cu mine, nu îmi amintesc să fi vorbit cu el mai mult decât „Cum e la școală?” sau „Ai mâncat?” sau „Ia și tu să ai de-o înghețată!” și-mi dădea o bancnotă cât să-mi cumpăr 20 de înghețate. Însă, chiar și așa, am învățat o sumedenie de lucruri frumoase de la el, pentru că el nu știa, dar era un foarte bun pedagog. Toată viața lui a făcut lucruri bune și nu neapărat pentru sine, cât pentru ceilalți. La el am văzut cât de multe lucruri poate face puterea exemplului bun. De la el am învățat ce înseamnă altruismul, nici nu știam că îi spune așa, dar tataia era un om altruist. Ajuta pe oricine. La el am văzut că nu sărăcește nimeni dacă un om este ajutat, la el am văzut ce înseamnă implicarea, la el am văzut că o dată ce începi să faci ceva, acel lucru trebuie dus până la capăt.
Poate se pot spune multe lucruri despre el, însă nimeni nu ar putea spune că a fost un om rău, din contră, atunci când a plecat am auzit că s-a dus cel mai bun om din sat. Pentru mine s-a dus cel mai bun om din lume. Când povestea a ajuns la final, am crezut că cineva mi-a smuls sufletul și m-a rupt de realitate, mă mișcam ca într-un film. L-am văzut pentru ultima dată într-o zi de duminică, când mamaia i-a spus „Acum gata, te duci la tine acasă!”, iar eu nici atunci nu am vrut să îmi iau la revedere de la el. Credeam că într-un fel sau altul o să-l mai văd și o să-i mai spun ce fac la școală sau dacă am mâncat. Dar nu i-am mai spus.
A doua mea poveste este mama lui tataia, străbunica mea căreia toți i-am spus, simplu, bunica. O femeie atât de mică încât puteai să o iei să fugi cu ea în mână, așa de mică era. Și toată ziua se văita că nu aude, iar noi ne văitam că răgușim atunci când ne duceam pe la ea, că trebuia să țipăm ca să ne audă. Și se mai văita că e gheboasă și că „mătăhăiește”, nici în ziua de azi nu știu la ce se referea. Îi plăcea să se uite la telenovele și la Tezaur Folcloric, mai ales iarna, pentru că vara nu avea stare. La 80 și ceva de ani scotea apă din fântână, hrănea toate animalele, făcea cotețe pentru găini și ea știe ce mai făcea, dar nu avea astâmpăr. Îmi povestea despre părinții și despre frații ei, a avut mulți frați bunica, dar nu cred că am cunoscut pe vreunul dintre ei. Mi-a zis odată o poezie, suna cam așa „Când eram la mama fată, făceam treabă, nu făceam, mamei tot dragă-i eram!”. Bunica a plecat la 93 de ani, cred că atât avea, îmi lipsește și astăzi chiar dacă au trecut mulți ani de când nu am mai văzut-o. La ea regret că nu am ajuns să îmi iau rămas-bun.
Citiţi şi De ce ar fi bine să locuiască împreună copiii orfani şi bătrânii din aziluri
Ce vreau eu să spun cu toate astea este că, dacă nu erau cei bătrâni, atunci nici cei tineri nu ar fi fost, e logic. Cei bătrâni i-au făcut mari pe cei tineri, i-au îngrijit și le-au purtat de grijă și pentru asta toți cei tineri ar trebui să se gândească de mai multe ori înainte să țipe sau să le vorbească urât celor bătrâni. În drumul nostru prin viață, toți ne îndreptăm spre bătrânețe, nimeni nu a întinerit vreodată, și vom ajunge și noi bunici. Să învățăm de la cei ce au fost înaintea noastră, din ce au făcut bine și ce au greșit, să fim atenți la aceste detalii ne-ar fi spre folos, pentru că tot acolo vom ajunge, nu mai devreme, ci mai târziu. Poate vom fi bunici, ne va plăcea ca nepoții să vină cu drag la noi și să stăm de vorbă cu ei. Așadar, să ne respectăm și noi la rândul nostru bătrânii, și nu doar pe ai noștri, ci pe toți din lume și apoi să fim și noi, într-o zi, bunici colorați ca o zi de primăvară. Nu avem de unde să ne cumpărăm bătrâni, nimeni nu are.
Copilăria e ceva unic cu care nimeni nu se mai întâlnește, la fel ca oricare perioadă a vieții, însă atunci când ești copil vezi lumea altfel. Copilăria mea are chipul oamenilor care m-au însoțit de la început, are chipul unchilor și ai mătușii mele de care mi-e dor în fiecare zi, al bunicilor și străbunicilor mei, al oamenilor buni pe care i-am întâlnit și pe care nu i-am uitat nicicând, al părinților mei de a căror tinerețe nu îmi dau seama nici acum. E păcat că ne trăim copilăria inconștient, bâjbâind prin viață, și e și mai păcat atunci când un copil bâjbâie prin vâltoarea vieții și nu e nimeni în preajmă să-l îndrume. Cei ce am avut copilărie suntem extrem de norocoși, nici nu ne dăm seama. Într-o lume minunată nimeni nu ar lăsa pe nimeni fără copilărie și fără bătrânețe.
Guest post by Bar Ayeli
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Țara în care nu te poți compromite
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
