– continuare de aici –
De ce tropăie bivolii prin deșert? Dar eu, eu ce caut în deșert? Am nisip în gură, am dune de nisip pe gât, nu pot respira, nu pot înghiți. Mă sufoc, mă înec! Mooor!
Mor pe naiba, nu mor, cine naiba moare de la trei lăzi de bere și patru sticle de whisky? Trebuie să mă scol, trebuie! Trebuie să beau apă, multă apă, toată Dunărea dacă se poate și vreo trei litri din Criș. Ok, mă scol. Deschid un ochi și un fascicul de lumină, cred că ăla care mă urăște, îmi intră ca o sabie ascuțită până în miezul hipotalamusului, acolo face stânga împrejur, două rotații inutile, îmi scrijelește cu mișcări sadice tot căpălăul pe interior, îmi dă două șuturi în globii oculari, tot din interior, apoi iese pe urechea dreaptă, înapoi în fanta iscată între geam și jaluzea. Al doilea ochi mi-e frică să-l deschid. Cireada de bivoli tropăie liniștită prin capul meu și am impresia ca trenul accelerat București-Constanța are rută precisă prin șanțurile obosite ale bietului meu creier. Uneori mai aud câte o explozie, nu știu sigur ce e, dar efectul e o senzație de dezintegrare umilă și chinuitoare. Îmi aud două vene din tâmpla dreaptă, au o ceartă pe motive politice. Apoi, câte un mic cutremur în zona inimii îmi dă de înțeles că tot corpul e foarte supărat pe mine.
Și eu sunt foarte supărat pe mine. Foarte! Mai bine mai stau un picuț calm, liniștit, întins aici în patul moale, în liniște, la orizontală… și analizez un pic treburile. Mai întâi, în ce an suntem? 2017, ok. În ce lună? Februarie. Bravo!!! În ce zi? Ziua de după noaptea în care m-am îmbătat ca un porc. Hm, să zicem. Unde te afli? În deșert? În deșertul capului tău!!! Locația, oraș, stradă, pat. Acasă, unde puii mei să mă aflu!!! Doar nu, nu, nu vrei să zici, nu, să nu-mi zici, f*ck!!!
În momentul acesta, un scurtcircuit făcuse să sar din pat cu ochii închiși și cu corpul supărat pe mine. Într-o secundă am fost grămadă cu nasu-n papucii de casă și cu mână legată de cablul de la veioza de pe noptieră. Bineînțeles că am spart-o, țăndări, dar nu asta-i important. Important e a cui veioză, ai cui papuci, al cui pat, eu zic că detaliile astea sunt mult mai importante. Până să reușesc să-mi deschid ochii, un țipăt iute, dar foarte liniștitor dealtfel, mă asigură că sunt acasă.
– Ce pana mea faci, mă??? Dărâmi casa? Stai acolo, nu te mișca, stai locului! E plin de cioburi, bețivan ratat ce ești. Of, Doamne, că numai de tâmpiți dau azi. Stai să aduc o mătură să strâng cioburile alea, că te tai.
Sunt acasă, asta e nevastă-mea. O pace de nedescris se lasă peste tot tabloul acela cu cioburi și un bețivan ratat căzut grămadă lângă pat. Jur că un zâmbet cald și mieros mi s-a lipit pe fața boțită ca o cizmă de hornar. Calm, calm, inspiră, expiră, totul e în regulă, și bivolii s-au mai potolit, inspiră, expiră. Inspiră pe naiba, că ceva mă strânge de gât!!! Mă sugrum, mooor! Nu mor, sunt doar chiloții. Fenomene paranormale au pus stăpânire pe chiloții mei și o putere nevăzută mi i-a îndesat pe gât, ca pe o helancă haute-couture. Hahaha, unde ești Maurice, să mă vezi ce fashion sunt? Râdeam ca prostul sau, mai degrabă, grohăiam, când un dos de mătură mă atinge ca o labă de urs peste spinare.
– Râzi? Mai și râzi? Uite în ce hal ești? În două ore trebuie să fim la recepția lui Hortense, iar mă fac de rahat cu tine. Treci și spală-te! Mhgsdgknvkkfdkljhdfsdhshhfhfsdhhggfs… cuvintele astea nu le-am mai auzit prea clar.
Hortense, scumpa de ea. E o tipă faină, înaltă cât gardul, de la ambasada Suediei, bine făcută, adică la modul că nu ai vrea să o treci pragul în brațe, dacă nu ești cel puțin o gorilă din garda de protecție al lui Trump… pfff, pfââââ, pfiiii, ăla de protecție solară are nevoie, nu de gorile… dar să revin la Hortense.
Am cunoscut-o la birou. A venit să redecoreze sala de ședințe, holul, să pună un final touch peste tot ceea ce au făcut designerii. Hortense e artistă. Face tablouri din bucăți de material, diferite combinații, blugi cu mătase, tafta cu pânză, poate să facă ceva frumos și din chiloți uzați. E chiar talentată. Acuma eu nu sunt chiar așa un tip sensibil, dar mi-a plăcut Hortense de cum am văzut-o. Cred că a făcut un tablou din decolteul bluzei pe care o purta, că sânii ei obraznici săltau într-un mod, la fiecare mișcare a ei. Iar bluza zâmbea larg, permițându-le toată libertatea și, în același timp, câștigând toată admirația mea de bărbat cu simțul frumosului. Simțul s-a cam deșteptat ca Ion în gară când fluieră trenul…
Prin nu știu ce metode muierești, inexplicabile unui tălâmb ca mine, nevastă-mea se împrietenește cu Hortense, nici acuma n-am aflat cum și unde, mi-o aduce acasă, la un ceai, ca între fete, vorbește cu ea la telefon, se întâlnesc prin cafenele, râd, își trag cu ochiul, își aranjează una alteia sânii în cupele de la sutien, se pupă, se gâdilă, se îmbată împreună. Iar eu, eu de multe ori amețesc și caut un loc liniștit, să-mi văd eu de-ale mele.
Azi, Hortense dă o recepție, la un club mișto, un fel de vernisaj, unde își prezintă ultimele lucrări, invită presa, prietenii, cunoștințele mai influente, na, cum se face în domeniul artistic. Iar noi suntem invitați. Supeeer!
Îmi tremură picioarele, ba chiar și mâna, și o ureche simt că-mi tremură tare, am băut o găleată de apă, era apa termală adusă de la Vâlcele pentru soacră-mea. Mi s-a părut mie că e cam sălcie și sărată, dar în faza în care eram puteam să beau și apa de la flori sau aia din acvariu, că tot bună era. Am băut și cafeaua dintr-o înghițitură, nevastă-mea mi-a făcut niște ochiuri care jur că aveau ceva cu mine, se uitau așa cu ură și îmi transmiteau o energie negativă, n-am putut să le mănânc. Am mai băut o jumate de bidon de lapte, apoi am încercat să fac un duș. Aproape că am reușit. Ei, am adormit un pic, până a venit nevastă-mea și a dat cu apă rece pe mine. M-am îmbrăcat, cam cum încerci să îmbraci un titirez în timp ce se învârte, m-am pieptănat, asta a durat un pic cam mult, că am stat o veșnicie și m-am uitat la un fir alb ce tot încerca să-mi spună ceva. Până la urmă l-am smuls, că se bâlbâia prea tare, am salutat-o pe soacră-mea care stătea tolanită pe canapea și se uita la prezicătoarea Stela, care cred că prezicea ceva rău de mine, că se uita soacră-mea cu niște ochi plini de săgeți cu otravă în vârf.
Apoi am plecat. Un cuplu deosebit, doi oameni de mare valoare vor însufleți cu nespusă plăcere recepția dată de Hortense cu ocazia noii ei colecții.
Lume elegantă, rochii, costume, pălării, poșete, cățeluși de pluș, ceasuri cu vedere din mânecă, mașini cu mulți cai, parfumuri, șampanie. Eu eram verde.
Hortense era frumoasă, radia, purta o rochie foarte interesantă, cu vedere la… da, ai ghicit. Nevastă-mea s-a pierdut prin mulțime. Totul era ok.
Un mic vertij m-a făcut să mă așez pe cel mai apropiat scaun, ăla de lângă bar și să stau acolo cuminte. Pot să jur că aproape eram invizibil, când aud: hey, hey, tu aici?! Salut!!!
Zelda, într-o rochie verde închis, cu spatele gol, cu o eșarfă albastră, cu părul ei în nuanțe albastre, cu brățările ei de piele neagră, cu tatuajele ei, cu zâmbetul ei, cu ghetele ei negre de piele, o arătare, Zelda! Cea mai sălbatică și noncomformistă Zeldă pe care o cunosc!!! Vertijul de adineaori a fost o biată zbatere de aripă de libelulă pe lângă caruselul în care simt că m-am suit acum.
– Ce faci aici? Nu credeam că frecventezi asemenea locuri!
Zâmbea mirată și entuziastă, și rebelă, și minunată!!!
Am murmurat ceva de genul: îhmmîîî…
– Maurice, stai că vin, hai să-l saluți pe prietenul meu, știi, cel cu portofelul!!!
Îhmîîîî, hâââ, mgâââ…ceva ce semăna cu un cuib de berze, cu pene mov și verzi țopăia cu niște picioare galbene și brațe vernil. Maurice, cu o pălărie de Maurice.
Totul s-a petrecut foarte repede, ea m-a pupat, el a râs, ea m-a salutat, el și-a aranjat pălăria, ea mi-a zis s-o caut, el mi-a zis să nu mai port cămașa asta, ea mi-a zis salut, el mi-a zis au revoir. După o secundă, mă uitam tâmp pe fundul unui pahar de whiskey, încercând să găsesc o comoară sau măcar o pastilă de algocalmin, sau rostul vieții, sau pe Zelda goală, sau pe Maurice împăiat. Și cred că, până ce s-a terminat seara, am tot căutat pe fundul mai multor pahare răspunsul la întrebarea: Cine naiba mi te-a scos în cale, Zeldo?!
Pe Erika o găsiți întreagă aici
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Comunicarea în cuplu este cheia unei relații sănătoase
Amintiri dintr-o altă viață (1)
De ce sunt singură la aproape 40 de ani? Pentru că îmi permit!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
