Au trecut câțiva ani de când m-am despărțit de cel pe care l-am iubit ca o nebună. Da, ca o nebună, pentru că așa am fost, doi nebuni, unul după celălalt, el la propriu nebun, doar mie mi-a luat ceva timp să realizez.
Așa se întâmplă când ți se alterează simțurile. El care m-a făcut să ating culmile plăcerii și ale fericirii într-o fracțiune de secundă, când a apărut pe nepusă masă în viața mea, într-o frumoasă seară de vineri, tot el m-a făcut să ating culmile disperării, câteva luni mai târziu, într-o zi de luni, când din prea multă iubire, susține el în continuare, a devenit cel mai posesiv și egoist om din lume.
De ce suntem noi, oamenii, făcuți într-o asemenea măsură, încât trânjim după distrugere, după măcinarea sufletului? De ce oamenii care ne fac cel mai mult să suferim și care lasă cele mai multe sechele asupra noastră, aceia ne rămân pentru totdeauna acolo?
De ce susținem că vrem să fim fericiți, când alegerile noastre demonstrează mereu contrariul?
Sunt atâtea întrebări fără răspuns în firea umană. Cum este şi întrebarea, după ce cineva îți macină sufletul, cum reusești vreodată să mai fii la fel sau cum îți mai amintești cine ai fost înainte?
Eu nu reușesc decât să-mi dau seama cât de mult m-a marcat EL, care încă susține că mă iubește, că mai vrea o șansă. Pot să-mi amintesc că îmi plăcea să merg descuță vara prin iarba proaspăt tăiată de tatăl meu în curte sau că adoram să alerg prin ploaia caldă de vară, că înainte de el mă făceau fericită lucrurile mărunte, dar acum simt doar un gol, un gol imens lăsat de EL, de cel care simte satisfacție doar din a-mi măcina sufletul.
Am trăit un purgatoriu, iar după atâta timp, când mi-am găsit liniștea într-un final, nu fericirea – căci nu știu ce gust poate să mai aibă după EL -, cu un alt el; însă şi acesta s-a dovedit la fel ca și EL din trecut, iar liniștea s-a spulberat din nou.
De data aceasta, căderea nu mai e la fel de abruptă, prima dată este o prăpastie, restul sunt dealuri mai mari sau mai mici.
Oare de câte ori trebuie să trecem prin iad, pentru a putea aprecia raiul? Sau de câte ori e raiul în fața noastră, dar cedăm în fața ispitei?
Câte reminisciențe de EL mai sunt în mine, dacă după atâta timp merg pe drumul purgatoriului, dar cu un diferit el?
Și cum aș putea redeveni inocentă și plină de speranță, ca altădată, după o poveste de iubire atât de intensă, dar atât de crudă?
Cum m-aș putea regăsi din nou pe mine, când nu-mi amintesc cine am fost sau cine sunt?…
Guest post by R.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
