Dupuytren este o stradă mică şi abruptă din Paris. La numărul opt se află acum un magazin cu produse pentru aromoterapie.
Însă înainte ca Sylvia Beach să-şi deschidă librăria sa Shakespeare and Company, pe 17 noiembrie 1919, aici era o spălătorie. Adrienne Monnier, prietena şi perechea Sylviei, a descoperit locaţia. Pe vremea aceea, visau să deschidă o sucursală a librăriei La Maison des Amis des Livres (deţinută de Adrienne) la New York, în schimb, datorită costurilor mai joase, cu ajutorul lui Adrienne, Sylvia s-a decis pentru o librărie americană la Paris.
Sylvia Beach
Parcă o vedem pe Sylvia, prin vitrina cu margini de lemn, cum coordonează muncitorii veniţi să decoreze pereţii. Dinspre bulevardul Saint Germain, se apropie Charles Winzer, un prieten de-al lui Adrienne. Are la subraţ un poster făcut sul. Este portretul pictat al lui Shakespeare, „asociatul Bill” cum îi mai spune ea. Sylvia îl va pune afară, ca o emblemă, un simbol al locului. Sosesc şi cărţile, din Anglia şi Statele Unite. Zeci de volume: Joyce, Keats şi Pound, pe care Sylvia le va aranja în vitrină.
În interior nu lipseşte raftul revistelor, unde se găsesc ultimele ediţii ale publicaţiilor preferate de tinerii scriitori: New Republic, Egoist, The Nation, Little Review, Playboy… şi nici micile comori fotografice de pe pereţi – Walt Whitman, Poe, Oscar Wilde…
Sylvia Beach în pragul librăriei sale Shakespeare and Company
Acum, pe firma mare de la exterior scrie clar Aromoterapie.
Dupuytren pare o fundătură dominată de chipul unei singure femei, ivit de sub un portal de lemn. Este Sylvia, aşa cum o vede Hugh Ford: „Cei care veneau la Shakespeare and Company se aşteptau să găsească o rebelă cu gusturi avangardiste, dar terminau prin a-şi face o părere complet opusă: atitudinea şi personalitatea sa se reflectau şi în îmbrăcăminte. Dacă nu ai fi văzut-o între cărţi, ai fi putut-o confunda uşor cu secretarea unei corporaţii sau cu o profesoară categorică, energică şi extraordinară…”
La nicio săptămână de la deschiderea librăriei, aceasta era plină de prieteni. Între ei, amicii lui Leon Paul Fárgue, unul dintre fondatorii revistei Nouvelle Revue Française, Gallimard, Larbaud şi Paul Valéry.
Shakespeare and Company este mai mult o bibliotecă, un club, o ambasadă şi chiar un oficiu poştal. Americanii care veneau la Paris îşi stabileau adresa de corespondenţă aici. Sylvia era depăşită de volumul de muncă. Soseau zeci de scrisori pe adresa librăriei.
Scriitorii, mai ales cei aflaţi la debut, sunt încântaţi să-şi vadă cărţile în librărie. Aşa şi Sherwood Anderson care şi-a văzut cartea Winesburgh, Ohio, expusă în vitrină sau Gertrude Stein. Printre clienţi se mai numără şi Robert McAlmon (bogat, scriitor lipsit de concentrare, dar bun la suflet şi cu simţul umorului), poetul Ezra Pound, care este şi dulgher şi căruia James Joyce obişnuieşte să-i spună să-şi vadă de meseria lui, dar şi Hemingway „cel mai bun client”, despre care Sylvia scrie şi în memoriile sale:
„Când am ridicat capul, am văzut un bărbat înalt şi brunet, cu o mustaţă mică, pe care l-am auzit spunând cu o voce gravă, profundă că este Ernest Hemingway. L-am invitat să ia loc şi, răspunâzându-mi la întrebări, mi-a spus că era din Chicago. Mi-a mai spus că şi-a petrecut doi ani într-un spital militar pentru a-şi recupera piciorul drept. Mi-a mărturisit chinuit de remuşcări că a luptat în Italia şi că aici a fost rănit la genunchi. Vreţi să-mi vedeţi rănile? Şi uite aşa, toată lumea a luat pauză de la muncă la Shakespeare and Company în timp ce el se descălţa pentru a-şi arăta cumplitele cicatrici.”
În faţa librăriei Shakespeare and Company, alături de Hemingway
La capătul străzii Dupuytren, începe strada Odeón, iar în zare se înalţă teatrul cu acelaşi nume unde Sylvia mereu îşi aminteşte că a văzut odată Regele Lear. Mai sus, la numărul doisprezece este locul unde, după trei ani de la înfiinţare, s-a mutat definitiv Shakespeare and Company. Lui Joyce îi este însă dor de vechiul local. Dar cel nou este mult mai mare şi, în plus, are un apartament deasupra. Librăria vecină se află şi azi în acelaşi loc, în timp ce, în locul companiei, se află un magazin de haine pentru femei. Doar o placă mai aminteşte că aici, în urmă cu 90 de ani, Sylvia Beach a editat Ulise.
După sosirea în Paris, Joyce se confruntă cu mai multe probleme – trebuie să găsească o casă pentru familia sa, o modalitate de a o întreţine, dar şi să-şi termine cartea Ulise pe care John Quinn i-o cumpără pe capitole de la New York. Cam în acelaşi timp, se publică, cu dificultate, în Little Review, dar Sylvia este cea care, din admiraţie pentru autor şi lupta sa cu cenzura, se va ocupa de carte şi de alte probleme ale geniului din Dublin, timp de mai bine de zece ani.
Sylvia Beach şi James Joyce
După succesul cu Ulise, librăria devine şi editură, la care apelează tot mai mulţi scriitori cu probleme, precum D. H. Lawrence, care-i cere cu insistenţă Sylviei să se ocupe de Amantul Doamnei Chatterley. Dar Sylvia are ochi (şi de-abia bani) pentru James Jheezus, cum îi spune Pound, deşi Joyce nu prea ştie să îşi arate mulţumirea faţă de binefăcătorii săi.
La Shakespeare and Company este mereu agitaţie, cei de-ai casei intră şi ies aproape fără să salute, ca într-o gară. Însă criza şi plecarea compatrioţilor lasă urme adânci asupra afacerii. Se organizează lecturi cu publicul. T.S. Eliot vine special de la Londra, iar Hemingway face o excepţie şi acceptă să citească. Valéry îşi recită poeziile. Maurois surprinde cu naraţiuni inedite. Colaborează Schlumberger, Morand, Gidé, Duhamel… Shakespeare and Company pare să-şi revină, însă, realitatea o obligă pe Sylvia să-şi vândă cele mai preţioase amintiri pentru a se menţine pe linia de plutire. Printre ele, primele cărţi ale lui Hemingway cu autograf, manuscrisul pregătit pentru tipar al romanului Ulise, primul manuscris al romanului Portret al artistului la tinereţe (sub numele iniţial Stephen Hero) şi alte manuscrise ale lui Joyce.
Sylvia şi Adrienne în librărie, în 1937, fotografiate de Gisele Freund, cu puţin înainte ca aceasta să-i ia locul Sylviei în inima lui Adrienne
Vin vremuri tulburi, aproape nu mai rămâne niciun conaţional în Paris, dar Sylvia tot nu se dă bătută. De-abia după implicarea Statelor Unite în Război, nemţii pun ochii pe Shakespeare and Company. Sylvia refuză să-i vândă exemplarul pe care îl avea în vitrină din Finnegans Wake unui oficial neamţ, iar acesta o ameninţă că-i va confisca totul… Este începutul sfârşitului. Anul 1940. Sylvia împreună cu câţiva prieteni împachetează tot, cărţi şi mobilier… Nu rămâne nimic. Un pictor şterge numele librăriei de pe firma de afară. Shakespeare and Company încetează să mai existe.
Însă Sylvia nu abandonează Parisul. După dispariţia librăriei, este arestată pentru 6 luni şi dusă într-un lagăr de concentrare. Este eliberată, însă ameninţată că poate fi arestată iar, în orice moment. Se ascunde în casa prietenei sale Sarah Watson, pe bulevardul Saint Michel.
În 1956, Sylvia îşi scrie memoriile sub numele Shakespeare and Company, carte în care vorbeşte despre viaţa culturală a Parisului interbelic, dar şi despre nenumăraţii scriitori pe care i-a cunoscut atât de bine.
Interviu cu Sylvia Beach realizat în ultima parte a vieţii sale
Moare în 1962, la Paris, iar documentele rămase în urma sa se păstrează la Princeton University.
Însă Shakespeare and Company există şi astăzi şi asta datorită lui George Whitman care, în 1951, deschide o librărie numită Le Mistral pe rue de la Bûcherie, numărul 37, la doi pași de Sena și de Notre Dame. După moartea Sylviei, George Whitman redenumeşe librăria, în onoarea sa, Shakespeare and Company.
Shakespeare and Company în prezent
În 2011, Whitman moare la venerabila vârstă de 98 de ani, iar fiica sa, Sylvia Whitman, se ocupă în continuare de librărie, devenită un simbol al rezistenţei prin cultură.
Sylvia Whitman
Pe Cristina o găsiţi întreagă aici.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
