Matricea nefericirii se găsește la nivelul creierului, confirmă o echipă de cercetători în psihiatrie de la Universitatea Yale din Statele Unite, care a demonstrat recent că în creier există două sisteme operative, dintre care unul e puternic legat de stările de anxietate și de depresie. Studiul a fost condus pe un grup de persoane care practicau meditația.
În mod tradițional, suntem obișnuiți să asociem durerile sufletești cu inima, dar o scurtă aprofundare a conceptului îl dovedește fals, sau, în cel mai bun caz, lipsit de susținere. Inima nu doare și nu provoacă suferință. Mintea, însă, sau mai exact felul în care ne folosim de acest instrument formidabil, poate să provoace dezastre personale de magnitudini considerabile.
Dacă privim lucrurile detașat, una din cauzele majore ale diverselor forme de nefericire este o gravă confuzie între sentimente și rațiune/memorie. Atunci când suferim pentru că ne-a părăsit, ne-a înșelat, ne-a trădat cineva, resimțim asta prin filtrul amintirilor. Judecăm situația din prezent, o raportăm la cea din trecut, utilizăm o logică arbitrară, calchiată pe logica rațiunii. „Dacă…, atunci…”
Dar cine a dat o lege care spune că dacă iubitul nu vine cu tine la cumpărături fiindcă preferă deseori să meargă la bere cu băieții înseamnă că tu trebuie să te simți neglijată, abandonată, ne-iubită? Că dacă nu-ți declară „te iubesc”, nu se mută cu tine, nu te cere de nevastă înseamnă că nu te iubește? Cine a postulat că dacă partenerul de discuție nu e de acord cu tine și spune că ești slab de minte tu trebuie să te simți jignit, sau să devii agresiv? Suntem ceea ce percep alții? Suntem ceea ce percepem noi înșine? Care eu? Ce înseamnă prost? Cine acordă semnificația? Cine se simte jignit? E ca și cum am căuta cu tot dinadinsul să trăim stări de nefericire. Ne gândim sentimentele. Le programăm, le alegem în funcție de situație, după cum credem de cuviință. Și apoi credem că le simțim. Inima nu doare. Mintea poate genera durere, atunci când o folosim împropriu. E ca și cum am avea la dispoziție cel mai performant calculator, în stare să de dezvăluie galaxii necunoscute și biblioteci impresionante, iar noi îl utilizăm ca să ne uităm la filme porno și să ne certăm pe forumuri. Pentru a trăi în realitate e necesar un „refresh” continuu.
Dacă mintea ar funcționa la timpul prezent, suferința nu și-ar găsi justificarea. Ne trăim prezentul prin raportări la experiențe trecute, prin care ne autocondiționăm să răspundem la stimulii actuali prin seturi de reacții prefabricate întru experimentarea nefericirii. Sau, cum spune vorba înțeleptului, ne naștem original și murim copie. De câte ori v-ați neliniștit constatând că vă răsare un sentiment sau o stare neadecvate la situație, și v-ați grăbit, poate, să le înlocuiți cu cele care onorau circumstanțele? Oare nu tocmai ați refuzat accesul la voi înșivă, așa cum sunteți în realitate? (Bine și rău sunt noțiuni irelevante, când spui da acestei provocări.)
Nu avem de unde să aflăm cine a lansat, în negurile vremii, moda asta. Eroarea între sentiment/emoție și minte o fac și cei mai răsăriți dintre noi. Pentu că a face distincția nu e un apanaj al inteligenței, ci mai degrabă al atenției voluntare și continue, cheia conștientizării.
De multe ori ne simțim deprimați și credem că e fără motiv. Întotdeauna există o cauză, depinde cât de profund ești dispus să o cauți, mergând din „de ce?” în „de ce?”. Deși suntem tentați să credem că tot ce ni se întâmplă, în suferință, e extraordinar și unic, cauza poate fi un simplu vis pe care nu nu-l mai amintim, de la care ne-a rămas în subconștient un sediment de emoție care ne roade pe timpul zilei. Sau nesinceritatea față de noi înșine. Răspunsul este întotdeauna personal. Toate acestea însă sunt efecte ale faptului că trăim adormiți în trecut. Viitorul ni-l proiectăm tot prin prisma trecutului, și ne folosim amintirile ca arme autodistructive, în detrimentul atenției și concentrării pe prezent.
Să luăm un exemplu. Avem o relație, care a început, ca toate iubirile, cu fluturi în stomac și miracole cotidiene. De la o vreme fluturii mor, până ne trezim că privim la persoana din fața noastră ca la o bătătură în palmă. Ce s-a întâmplat? Unde s-au dus minunile, focurile de artificii, spontaneitatea, care ne surprindeau neîncetat? În amintire. Ne-am folosit memoria ca să împăiem iubirea. Acum privim la sentimente în conservă, la un om pe care l-am împietrit de mult în sertare cu așa da și așa nu, cu mănunchiuri de comportamente călcate, apretate și puse la cutie. „Mereu faci așa. Așa ești tu. Mă așteptam la asta de la tine. Te cunosc.” „Nu ești așa cum am crezut. Credeam că ești altfel. M-ai dezamăgit”.
După primele străluciri de altă lume ale întâlnirii, nu mai vrem ca persoana de lângă noi să ne surprindă. Nu-i mai dăm șansa să fie viu, moment de moment, lângă noi sau ne-lângă noi. Nu mai suntem în prezent. Puțini sunt înțelepții care se pot menține îndrăgostiți toată viața. Probabil că asta este binecuvântarea stării de îndrăgostire: te aduce în prezent. Te dezvăluie, pentru scurt timp, ca pe maestrul care ai fost menit să fii. În îndrăgostire, cu toții suntem ființe superioare. Dar confundăm starea acesta vie cu un individ anume. Și intrăm iar în caruselul 
nefericirilor gândite, la care ne simțim, printr-o stranie eroare, obligați. E ca și cu anumite substanțe halucinogene. Componenta activă există în organismul uman, dar noi căutăm senzația în afară, fumând, mestecând sau trâgând pe nas.
De ce facem așa? De frică. Din comoditate. Din lene. Fiecare dintre noi poate da un răspuns, cu condiția să fie sincer. Însă cui i-e frică de viață (care e prin natura ei imprevizibilă și incontrolabilă) îi e frică și de moarte, și invers. Nu este o invitație la desensibilizare. Dimpotrivă. Grea temă, dar merită.
Citiţi şi
Tuturor celor care suferă (interzis optimiştilor)
A suferi sau a nu suferi, aceasta-i întrebarea
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
