Parcă mă văd: stingher în imensă hală de aşteptare a aeroportului. Cât de mare sunt, pe atât de mic mă simţeam. Venisem mult prea devreme. Tu trebuia să ajungi la 11.30 AM. Am parcat şi am intrat la poarta nr. 23, acolo unde erau aşteptate zborurile internaţionale din Barcelona.
N-am venit cu flori, deşi eram sigur că le aşteptai. Cumpărasem buchetul cu o seară înainte şi-l pusesem în vaza camerei de hotel. Pur şi simplu, nu mă vedeam aşteptându-te cu flori în mână. Sau, ca să fiu mai sincer, n-am aşteptat pe nimeni cu flori în mână, nici în gări, nici în staţii de tramvai sau metrou, nici pe aeroporturi. La vârsta mea, nu aveam curajul să o fac tocmai pentru tine.
Dar ţi le luasem, le pusesem în apă, pentru tine, la hotel.
Eu am o relaţie ciudată cu zborurile, îmi plac şi nu prea… Pe distanţe scurte, mai merge, două-trei, hai maximum patru ore, cam asta mi-e limita îndurării. După care încep să mă foiesc mai mult decât ar fi necesar, mai mult decât ceilalţi pasageri, la fel de plictisiţi ca şi mine. Nu, nu întru în panică. Dar sunt pe aproape. Pe graniţa care desparte normalul de anormal. În ochii mei. În percepţia mea.
Mă gândeam la tine, cum ţi-ai petrecut întreaga zi de ieri pe drumuri. De acasă la aeroport, cu trei ore înainte prezentă în aeroport, că acum, cu controalele excesive şi aglomeraţia de rigoare de pe timpul verii, rişti să pierzi avionul, dacă nu eşti la timp în check-in. Mi te imaginam aşteptând să te îmbarci, mă întrebăm ce vecini de scaune vei avea. Conversezi cu ei, fără îndoială! Nu te ştiu bine, dar ştiu cum eşti, cum ai fost întotdeauna. Sociabilă, surâzătoare, spontană, deschisă. Tu atragi oamenii spre tine, fără să vrei, eu îi îndepărtez, tot fără să vreau. Suntem plămădiţi din aluaturi atât de diferite, că nici măcar nu mai ştiu dacă asta e ceea ce ne uneşte sau ne desparte. Sau şi una, şi alta. Cum naiba să împletesc firele astea? Nu sunt nici psiholog, nici filozof. Sunt doar un bărbat care te aşteaptă – fără flori în mână -, transpirat, emoţionat, pierdut în gloată, pe unul dintre cele mai aglomerate aeroporturi din lume!
Şi mă gândesc, în ultimele 24 de ore… – ah, pe cine mint?? – în ultimele săptămâni, de când mi-ai confirmat că ţi-ai luat biletul de avion şi că vei veni la chemarea mea, cât poţi fi de temerară. Să rabzi mai bine de opt ore pe scaunul ăla, înghesuită, că business class nu ţi-ai permis, doar ca să mă vezi? Eu cred că aş fi înnebunit, apăsat de claustrofobie… nu, nu mai suport să zbor atât de lung şi pace! Însă TU, cu siguranţă, te-ai afundat comodă în scaun, ai privit unul sau mai multe filme, ai sărit de la unul la altul, – aşa cum te ştiu -, te-ai înfruptat din mâncarea oferită, (off… ce porcărie, mâncarea din avion!, cu toate astea, printr-un miracol psihologic, cercetat de specialişti pe îndelete de-a lungul multor decenii, toţi pasagerii devin subit hămesiţi, acolo sus, în eterul norilor). Poate ai şi aţipit puţin, printre picături. Deşi ştiu că nu poţi dormi în avion, nu ca alţii. Răpeşti câteva minute când chiar nu mai poţi şi-ţi revii brusc, buimacă, cu durere de ceafă şi capul căzut într-o parte.
Transpirasem deja abundent şi chiar îmi făceam probleme. Zborul din Barcelona avusese ceva întârziere. Tot la tine mă gândeam: ţi-oi fi pierdut răbdarea? Te-o fi iritat? Erai nerăbdătoare?
Când te-am depistat în mulţimea pasagerilor trecuţi de graniţă, am crezut că leşin.
Priveai cam derutată în jur, dar surâdeai. Înainte să mă vezi, surâdeai. Ţi-a zâmbit şi vameşul care ţi-a făcut poza instantanee, obligatorie, pentru a te identifica la plecare, îţi zâmbeau necunoscuţii din jur. Mă cuprinsese un val furios şi ilogic de gelozie, care a trecut într-o clipă, dar nu mi-a ameliorat glandele sudoripare. Dimpotrivă.
Dar glandele lacrimare nu au funcţionat atunci. La nici unul dintre noi.
M-ai văzut, în sfârşit, ne-am făcut cu mâna şi te-am întâmpinat în braţe. Nici pasional, nici sexual, nici dramatic. Aşa, micuţă şi plăpândă cum eşti, îţi priveam direct în creştetul capului. Şi ţin minte ce mă minunam – deşi nu ţi-am spus-o, încă – cât de dulce puteai să miroşi. De curată şi pură. Că o copila. Nu că o femeie în toată firea cu o călătorie de aproape 15 ore în spate.
Ne-am sărutat cu timiditate pe obraz, ţi-am urat bun venit şi ţi-am luat valiza pe roţi să mergem spre SUV. Ieşiţi în lumina orbitoare a soarelui de amiază, te-am văzut mai bine. Erai puţin palidă, obosită. În colţurile ochilor nişte umbre în culoarea lavandei, nu eram sigur dacă era extenuare sau doar fard pus în ultimul moment înainte de aterizare.
Am remarcat că în rest nu erai de loc fardată, fata mea înţeleaptă! Doar o inconştientă vanitoasă şi fără minte călătoreşte aşa de mult cu pielea îmbâcsită de tot felul de prostii. Aveai buzele roz, pline, zâmbeai mereu, obrajii îmbujoraţi subit de bucuria revederii, îţi ascundeai emoţia în privirea ochilor tăi superbi… Ohhh, ochii tăi! Ochii tăi!
Când ai plecat, au curs lacrimi. După cele cinci zile petrecute împreună.
Ar trebui să spun, culmea, că eu le-am vărsat primul. Chiar din prima zi, ştiind că vei pleca. Tu ai fost din nou mai înţeleaptă şi te-ai ascuns cum te-ai priceput mai bine. Voiam să ne cruţăm reciproc, ştiind că nu e posibil. Ştiind, cu toată anticipaţia excitantă a venirii tale, că în scurt timp ne vom despărţi iar.
Erai mult mai frumoasă în ziua plecării, decât atunci când ai sosit. Tot farmecul tău înnăscut înflorise înmiit în răstimpul celor cinci zile. Eu nu eram de loc mai frumos. Mă simţeam la fel de neînsemnat şi de mătăhălos ca întotdeauna, doar că, privindu-mă în oglindă, îţi văd şi acum ochii superbi. Străpungând cercetători şi plini de tandreţe pe ai mei. Numai asta mă face să renunţ la ideea puerilă că noi am fi „Beauty and the Beast”, adică eu şi cu tine, ca în filmul Disney. Am râs pe tema asta, e drept. Ai sugerat-o tu, cu tupeu răsfăţat.
Dar ai plecat… în lacrimi… te-am dus cu acelaşi SUV, la acelaşi aeroport şi te-am privit cum dispăreai în masa de oameni, la aceeaşi poartă 23. De data asta plecări, nu sosiri. Înapoi la Barcelona.
Eu… înapoi la mine. În mine. Cu tine. Fără tine.
Guest posy by Lavender’s Blue
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Despre bărbați, cu luciditate: ce a mai rămas din promisiunea unei relații
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
