Dacă ar fi să citez dintr-un clasic în viață, pe numele lui de scenă Soțul Meu, petrec mult prea mult timp pe social media. Dacă ar fi să te iei după aplicația de monitorizare a activității mele de pe telefon din ultima săptămână, am petrecut exact 25 de ore și 47 minute pe Instagram, Facebook, Whatsapp, Google Chrome și Gmail. De 645 ori am închis și deschis aplicațiile și nu, nu m-am plictisit și nici nu mă doare degetul. Acum, nu întâmplător ajunge Instagramul în fruntea listei de mai sus: i-am dedicat 7 ore și 34 de minute, exclusiv, în ultimele 7 zile. Aproape o zi de muncă în plus, pe lângă cea depusă în cadre mai formale. Acum, dacă ar fi să te iei după mine, nici nu știu cum a trecut timpul! Logic.
Soțul meu ți-ar arăta și cum am făcut-o, însă nu l-am lăsat niciodată să îmi facă o poză și nici el nu m-a lăsat pe mine să-l imortalizez când mă imita dând scroll. Nu zic că nu are dreptate – deși mai curând o să afle din articolul acesta decât de la mine. Efectele negative ale timpului în exces petrecut pe social media îmi sunt binecunoscute: de la pierdere de timp și ineficiență, la scăderea moralului și depresie, până la probleme ale ochilor, capului și ale spatelui.
Într-adevăr, după câteva dureri de cap, m-am ales și cu o poziție a gâtului de care, chiar dacă mi-am asumat-o, tot mi-e rușine. Nu neg, acest comportament adictiv mă îngrijorează, mai ales atunci când sunt tentată să confund ceea ce văd online cu realitatea, una care mie, oricât aș încerca, îmi rămâne la fel de inaccesibilă ca traiul la comun cu unicornii. Nu e niciun secret că feed-urile multora sunt atât de atent îngrijite încât ajung să fie mici muzee virtuale: multe exponate sunt intangibile, nu își au corespondent în lumea reală și, mai mult, pentru aproape toate s-a folosit Photoshop-ul. În zilele noastre, dacă artistul e mai puțin capabil (eu), apelează la Facetune. Portrete nerealiste ale unor mult-dorite vieți fictive. Autor anonim. Ulei pe pânză.
Dar cu toate acestea, dacă v-aș spune că eu învăț de pe Instagram?
Știți, bunica mi-a atras atenția că, dacă îmi dau ochii peste cap, e posibil să îmi rămână acolo. V-o zic și eu vouă cu ocazia asta.
Serios! În ultimele luni, pasiunile mele pentru istorie, modă și evoluția femeii în societate mi-au călăuzit degetele opozabile către o serie de conturi de Instagram pe care le urmăresc cu interes. Nu o fac degeaba, ci pentru că sunt rodul muncii unor oameni pasionați de nișe istorice mai puțin explorate, care s-au folosit de Instagram pentru a face accesibile informații despre evoluția rolului femeii în societate, prin imagini care reflectă povești de viață impresionante, dar și moda și stilul adoptate în diferite perioade istorice. Mai puțin frivole decât ați crede și foarte educative, subiectele rămân însă neacoperite de manualele școlare și ceva mai dificil de explorat pe Wikipedia sau citind memorii și jurnale. Instagramul e cu poze și, din fericire, avem istorici, cercetători și editori de imagine care ne vin în ajutor cu cele 1000 de cuvinte promise de fiecare imagine – altfel spus, cu referințe sau descrieri ample, cercetate și scrise în timpul lor liber și, în mare parte, pe gratis. Vi-i expun mai jos, în ordinea preferințelor mele. Nu, niciunul nu m-a plătit cu nimic pentru nimic, acest articol este de fapt un mare acces de entuziasm legat de a fi găsit ceva frumos, care merită dat mai departe.
- misfithistory
Nu întâmplător acest cont se află pe primul loc. De la lansarea sa, promisiunea pe care ne-a făcut-o și pe care și-o îndeplinește cu sfinţenie este de a prezenta o istorie alternativă, cea construită de oameni care s-au situat oarecum în afara tiparelor trasate de societatea vremurilor în care au trăit. Astfel, contul oferă un spațiu amplu de desfășurare a identităților de orice fel, unde ele pot să „respire și să existe”.
Aceste fotografii sunt făcute spre sfârșitul Marii Depresiuni economice din Statele Unite și rămân o dovadă incontestabilă a faptului că oamenii sunt capabili de o tărie și o perseverență fantastice în fața adversității; o pot întâmpina cu creativitate și, în vremurile cele mai grele, dau dovadă de bunătate și mărinimie nu doar față de apropiați, ci și de alți semeni pe care cel mai probabil, nu îi vor întâlni niciodată.
Prima fotografie a fost realizată de Carl Maydans în 1936 și prezintă imaginea dureroasă a unei mame și a copilului său, fotografiați în Tennessee în mijlocul Marii Depresiuni. Fusta ei este făcută dintr-un sac de făină, o practică foarte des întâlnită printre femei și copii într-o perioadă în care o bună parte a populației Statelor Unite nu dispunea de banii necesari pentru a cumpăra materiale textile din care să își facă haine. (sursă foto: @howtoreadadress)
Impresionați de această reutilizare ingenioasă, dar și din dorința de a participa activ la eforturile de război din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, marii producători de grâu și făină, care își transportau marfa în saci de bumbac, au decis să își decoreze sacii cu imprimeuri interesante, în culori vii și permanente. În schimb, eticheta companiei, imprimată și ea pe saci, era aplicată cu cerneală temporară și ieșea la spălat. Astfel, în a doua fotografie, ne este prezentat un lucrător al companiei Kansas Wheat, în 1939, cu diferite modele colorate imprimate pe sacii de grâu, care aveau să ajungă la rândul lor fuste, rochii, pantaloni și cămăși. (sursă foto:@historyrecolored)
În a treia fotografie, un lucrător al Sunbonnet Sue ne demonstrează felul ingenios în care compania producătoare de saci de făină le venea în ajutor familiilor care nu își permiteau să cumpere jucării pentru copii în anii grei dintre 1930 și 1940. Astfel, ei imprimau sacii cu tipare pentru ursuleți și iepurași, pentru ca familiile nevoiașe să le poată croi copiilor jucării noi. (sursă foto@misfithistory dupa o idee de WildernessVirgo)
Umanitatea se bazează pe bunătate, pe solidaritate și pe ajutor reciproc, necondiționat, și pe daruri pentru care nu se pretind niciodată mulțumiri. Am fost dintotdeauna, suntem și vom fi capabili de acestea – fără excepție, dar cu suficientă voință. Revin asupra acestor fotografii ori de câte ori realitatea imediată încearcă să îmi demonstreze contrariul.
Cred că este mai mult decât important de notat că de-a lungul istoriei, nimeni nu i-a putut impune unei femei puternice câte pisici să aibă. Atenție, să aibă, nu să aibă voie să aibă. Diferența este majoră și poate avea consecințe importante atunci când este neglijată. Orice alt argument pe care îl aduceți aici e invalid și făcut pe proprie răspundere.
De sus în jos: avem imaginea unei doamne din anul 1890, înconjurată de patrupedele preferate. Ei îi urmează o altă doamnă elegantă, care stăpânește incontestabil atât moda anilor 1930, dar și cinci siameze în lesă. A treia poză, în schimb, ne arată că oricât de mult ne-am umfla în pene crezând că noi suntem stăpânii mieunătoarelor din dotare, unei pisici nu i s-a spus și nici nu i se va spune vreodată ce și cum să facă. De impresia înșelătoare că lucrurile ar sta altfel noi suntem singurii vinovați. Ca dovadă, avem acest manuscris italian din 1445, scris atent și cu migală, asupra căruia o pisică medievală și-a lăsat amprenta, călcând mai întâi frumos în cerneală și apoi pe fiecare pagină care s-a întâmplat să îi stea în cale. Acum, cum nici nouă nu ni se citesc remușcările în palmă, nu îmi permit să fac presupuneri nici despre pernuțele ei, dar ceva îmi spune că pisicii nu prea i-ar păsa oricum. Diva este, până la urmă, o specie în care te naști.
Sursa: @misfithistory
- historycolored
Când predam istoria copiilor de cinci-șase ani, mă foloseam cu precădere de imagini. Oprindu-se asupra unor fotografii alb-negru, o fetiță mi-a spus într-o dimineață că trebuie să le fi fost teribil de greu oamenilor din trecut să vadă chiar totul așa, în alb și negru. De plictisitor, nu mai vorbim! Avea dreptate – numai că nu la ei a fost provocarea de a-și înțelege realitatea în non-culori, ci la noi, în a o înțelege pe a lor astfel. Contul historycolored prezintă munca artiștilor digitali care recolorează poze celebre și mai puțin cunoscute, și îți va modela întreaga percepție asupra trecutului, cu personajele și evenimentele sale marcante. Mai mult, dacă te vei confrunta vreodată în studiul istoriei cu astfel de argumente pertinente din partea copiilor, acest cont îți dă șansa de a le oferi un răspuns prompt și realmente demn de un om mare. Mai mult, te va ajuta să nu cazi în tentanta capcană de a crede în vreo dualitate incontestabilă – istoria este formată din miliarde de povești de viață, la fel ca a ta, în care, știi bine, noțiunea de ori-ori nu există: atât totul, cât și nimicul, sunt nuanțate.
Am ales următoarele două fotografii ca dovezi incontestabile ale puterii interioare a femeilor și al stoicismului cu care acestea pot ține piept încercărilor grele ale vieții, din copilărie și până la maturitate.
Această fotografie o înfățișează pe Ruby Bridges, primul copil afro-american care a frecventat cursurile școlii William Frantz Elementary School, unde din cauza segregării rasiale, numai copii albilor erau primiți înainte de 1960. Cu mult curaj, ea pășește pe treptele școlii escortată de patru polițiști în prima zi de școală, în Louisiana, în anul 1960.
La începutul aceluiași an, Ruby a fost unul dintre cei șase copii afro-americani din New Orleans care au trecut testul ce le facilita intrarea la școala William Frantz Elementary School, unde până atunci învățau numai copii albi. Cum ceilalți cinci copii afro-americani au decis să rămână la școala lor sau să se transfere, Ruby a fost singura care a frecventat cursurile școlii William Frantz. Ea mergea însoțită de polițiști pentru a fi apărată de violența rasială specifică vremurilor și regiunii, dar și pentru că mama ei nu avea cu cine să îi lase pe frații și surorile ei mai mici. Deși tatăl său s-a împotrivit la început, mama lui Ruby a insistat ca cea mică să continue să frecventeze cursurile școlii de albi, nu doar pentru viitorul său, cât și ca „un pas înainte pentru toți copiii afro-americani”.
Celebrul portret al Mamei migrante, realizat de Dorothea Lange, poate vă este cunoscut. Femeia din imagine este Florence Owens Thompson, care la vârsta de 32 de ani și cu șapte copii în grijă, locuia într-o tabără pentru culegătorii de mazăre din Nipomo, California. În anul în care a fost făcută fotografia, 1936, între 2.500 şi 3.500 de oameni au răspuns anunțului pentru locuri de muncă în câmpurile de mazăre din regiune. Odată ajunși în Nipomo, însă, întreaga recoltă a fost pierdută din cauza gerului și a ploii înghețate. Rămași fără posibilitatea de a munci și fără bani, Florence și copiii ei au supraviețuit cu fierturi din legume înghețate și păsări pe care le prindeau cei mici. Din puținul lor, împărțeau și cu copiii celorlalți migranți din tabără, care se adunau în jurul lui Florence și îi cereau ceva de mâncare de îndată ce o vedeau gătind.
Atât Ruby, cât și Florence sunt o adevărată inspirație în momentele în care simți, poate chiar crezi, că nu mai poți merge mai departe – nu mai ai resurse, nu mai ai putere. Ba poți, ba ai. Ele au făcut-o, și tu o vei face. Și nu doar pentru tine, ci pentru o lume întreagă, care nu numai că îți poate urma exemplul, dar chiar se bazează pe el.
Aici îl avem pe Claude Monet, faimosul pictor impresionist francez, fotografiat în 1920 sub bolta de trandafiri din grădina sa din Giverny, Franța. V-o împărtășesc deși este în afara contextului celorlalte, ca pe un licăr de speranță pe care avem datoria să ni-l păstrăm aproape, indiferent de circumstanțe, și ca pe o adiere de frumusețe într-o realitate presărată de încercări – una care, pentru a se manifesta, nu are nevoie decât de deschidere spre a fi simțită. Mai trebuie să mărturisesc că ceea ce m-a atras inițial la această fotografie este felul în care, prin înfățișarea sa, Monet dă dovadă de o abilitate extraordinară de a excela prin simplitate – o fi și măiestria artistului digital la mijloc, dar patru nuanțe diferite de mov-lila într-un singur outfit e pur și simplu un alt nivel de chic, la care noi, învățăceii, putem doar spera să ajungem. Cândva.
Surse:
Imaginile 1 si 2: @historycolored, preluate de la @marinaarts
Imaginea 3: @historycolored, preluată de la @baruopa.colorizations
- costumesandcouture
Cum frumosul nu vine niciodată singur și cel mai bine îi stă atunci când se desfășoară într-o avalanșă de forme, culori și texturi pe generoasa paletă a istoriei, am găsit de cuviință să îi las ceva mai mult spațiu și aici. Costumesandcouture este un cont care prezintă îmbrăcăminte istorică, rochii de epocă, costume de film și teatru. Încep cu imaginile de mai sus pentru că prezintă o adevărată minune vizuală, care e musai să își spună povestea. Creația se numește ‘Clover Leaf’ (Frunză de trifoi), îi aparține lui Charles James și datează din 1953. Versiunea originală a rochiei a fost făcută la comanda doamnei Austine Hearst, soția lui William Randolph Hearst Jr., pentru a fi purtată la Balul Inaugural Eisenhower din ianuarie 1953. Cum James nu a reușit să termine rochia la timp, doamna Hearst a purtat-o la balul încoronării Reginei Marii Britanii din Londra, în iunie. În prezent, rochia este expusă la The Met Museum din New York.
Clover Leaf este considerată una dintre cele mai celebre rochii de haute-couture ale secolului 20, iar Charles James însuși o vedea ca pe cea mai de preț creație a sa. Artistul se autodescria ca fiind mai degrabă un sculptor în materiale textile decât un designer sau un croitor obișnuit și astfel a incorporat cu măiestrie regulile geometriei în creațiile sale. La exterior, Clover Leaf este compusă din patru lobi de dimensiuni diferite, care se încadrează perfect într-un amplu cerc la bază. La interior, construcția complexă a rochiei include două structuri care îi oferă formă, echilibru dar și confort la purtare. Deși numai fusta cântărește aproape 8 kilograme, James a reușit să o construiască în așa fel încât să se așeze confortabil pe șolduri.
- elspeth.gross
Dacă știi unde să te uiți, fiecare obiect de îmbrăcăminte spune o poveste complexă – și de multe ori, cu cât mai ample rochiile, cu atât mai fabuloase sunt fragmentele de istorie din spatele lor.
Această rochie vine cu o poveste intrigantă. În 1910, ziarul Chicago Tribune raporta un adevărat ‘dezastru’: Alice Roosevelt Longworth, fiica președintelui Statelor Unite, Franklin Delano Roosevelt, își pierduse rochia Farquahrson&Wheelock pe care trebuia să o poarte la recepția mamei ei, de Anul Nou. Nu doar o pusese bine și uitase unde, ci îi fusese furată de hoții ‘Express Wagon’.
Farquahrson&Wheelock a fost un atelier de modă fondat de două surori de origine scoțiană, Jessie și Margaret, care au imigrat în Statele Unite în anul 1900. În 1906, și-au deschis afacerea din Mahnattan, New York, unde au și locuit de la sosirea lor în SUA. Nu ne rămân prea multe informații despre afacere în sine, însă actele de proprietate dovedesc că atelierul lor a avut un succes fenomenal, surorile extinzându-și magazinul de pe 5th Avenue prin achiziția clădirii vecine, Hoyt Mansion, pentru aproximativ 600,000 de dolari – o sumă raportată de New York Times la vremea respectivă ca fiind cea mai mare plătită până atunci pentru un lot la nord de 42nd Street.
Fiica lui Jessie, Mary, a supraviețuit scufundării Titanicului, fiind însărcinată la vremea dezastrului și în voiaj de lună de miere, cu soțul ei, Marvin. Acesta nu a supraviețuit, iar ultimele lui cuvinte către soția sa au fost “E în ordine, micuțo. Mergi tu, eu rămân”.
Nume mari ale vremii au purtat creațiile surorilor, printre care și Cornelia Vanderbilt, ale cărei rochie și trusou de nuntă au fost confecționate de F&W. Compania a operat până în anii 1925-1930, iar din puținele informații care ne rămân despre cele două surori după închiderea atelierului aflăm doar că ambele au decedat în 1952.
Această imagine este legată, indirect, și de o familie de evrei români. Rochia este realizată de Carmen de Tommaso, cunoscută sub numele de Madame Carven, născută în 1909 în Châtellerault, Franța, și decedată în 2015, la Paris. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Carven a ascuns și protejat o familie de evrei români care lucrau pentru ea, salvându-le astfel viața. Atât de mult a însemnat eliberarea Parisului de sub ocupația nazistă pentru ea, încât în amintirea evenimentului, a aranjat în 1946, ca sute de mostre din primul său parfum, Ma Griffe, să fie atașate unor parașute miniaturale și lansate din avion deasupra orașului.
Madame Carven, 1950
La vârsta de 34 de ani, în 1945, Madame Carven și-a deschis propria casă de modă. Supranumita și ‘cea mai mică dintre couturieri’, datorită înălțimii sale de aproximativ 1,50m, ea înțelegea în mod direct frustrările femeilor mignone, care erau în mod regulat ignorate de ceilalți designeri ai vremii. Astfel, Carven și-a creat tiparele după proporțiile femeilor obișnuite, care nu erau la fel de înalte ca modelele angajate de casele de modă din Paris. După o carieră în care a învățat să folosească materiale în mod ingenios (din lipsurile suferite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a ridicat materiale precum bumbacul la rang de haute-couture), și a confecționat costume pentru film, Carven s-a retras la 84 de ani, în 1993. La împlinirea vârstei de 100 de ani, a fost numită Comandant al Legiunii de Onoare și a murit 5 ani mai târziu, la Paris.
Sursa: @rachel.elspeth.gross
- lizlangeofficial
Cu greu mai poți găsi astăzi fotografii cu persoane celebre, cu povești de viață impresionante și cariere fabuloase, făcute la vârste fragede, atunci când timpul și deciziile își lăsaseră amprenta mai pașnic asupra imaginii lor. Mai rar au fost surprinse femei notabile ale istoriei în ipostaze în care s-au simțit îndeajuns de confortabil în fața aparatului de fotografiat pentru a lăsa garda jos și a-și dezvălui laturi suave, inocente, chiar și vulnerabile. Cu greu, pesemne, s-a găsit fotograful potrivit. Dar există.
Poate că astfel de fotografii sunt mai vechi și îngropate de algoritmi, poate pentru că nu mai deservesc imaginii actuale ale subiecților lor și nu prezintă la fel de mult interes, poate pentru că puțini se mai gândesc să le caute. Sunt, însă, de o importanță vitală în înțelegerea feminității de-a lungul veacurilor și în observarea trăsăturilor în continuă schimbare ale femeilor puternice; rămân mărturie incontestabilă a faptului că trecerea timpului schimbă, dar nu știrbește frumusețea unei femei. Mai mult, imaginile de mai sus ale lui Cher, Sophia Loren și Goldie Hawn îmi demonstrează că frumusețea are capacitatea de a dăinui prin însăși schimbarea la care este supusă, chiar și atunci când cea care o poartă a preluat controlul asupra imaginii sale și și-a modelat-o prin diferite intervenții estetice sau chirurgicale. În cazul Prințesei Diana, care nu mai este printre noi, frumusețea rămâne incontestabil eternă. Este atât de simplu.
Imaginile le prezintă, de sus în jos, pe Cher, pe la începutul anilor 1960, cel mai probabil înaintea relației ei dificile cu Sonny Bono. Sophia Loren, de o frumusețe aproape tăioasă, este imortalizată în timpul producției filmului C’era una volta, în 1967. Goldie Hawn, în stânga jos, apare aici fotografiată în 1964, în timp ce mânca un hamburger în Washington, D.C., în perioada dinainte de a deveni celebră. Pe atunci, Goldie dansa și preda la o școală de balet, înainte de a primi rolul în serialul de comedie Laugh In.
Portretul Prințesei Diana a fost realizat de fotograful Mario Testino pentru revista Vanity Fair în 1997. Articolul în care a apărut fotografia descria o Diana renăscută, puternică, gata să închidă un capitol din viaţa ei – și pentru a merge astfel mai departe, ea scotea la licitație 79 dintre rochiile purtate ca soție a viitorului rege al Marii Britanii. În imaginea de mai sus, Diana purta o rochie elegantă de cină semnată Catherine Walker, din crep alb de mătase, comandată pentru un banchet de stat din 1993, dat în onoarea Regelui și a Reginei Malaieziei. Mult mai târziu, pe 23 iunie 2011, casa de licitație Canadiană Waddington’s anunța că această rochie a fost scoasă la licitație din nou, împreună cu alte 13 aparținând Prințesei Diana.
Sursa: @lizlangeofficial
***
Ce v-am spus eu? Instagramul mănâncă timp, dar este și educativ. În fond, nu este decât o unealtă. Îl poți folosi să faci reclamă, să îți faci reclamă sau să înveți cu ajutorul lui. Tot o unealtă este și ciocanul – îl poți folosi să îți construiești o casă, sau la fel de bine, să îți dai cu el peste degete. Depinde de tine ce și cum o faci, important este să îți setezi intenția înainte de a pune mâna pe orice unealtă din dotare – o regulă bună de urmat atât cu ciocanul, cât și cu Instagramul. Dacă ați ajuns până aici, nu mai insist, cred că înțelegeți ce vreau să spun. Și mai cred că v-ați și prins deja că analogia de mai sus este, de fapt, îndreptată în mare parte către soțul meu. Sunteți libere să o dați mai departe!
Pentru a-mi inspecta lista completă a conturilor pe care le urmăresc pe Instagram, mă găsiți @andrrreeuhh. Trei r, doi e, doi h.
Pe Andreea Ilie o găsiţi aici şi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Aceste fotografii, aceste momente în timp…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
