Dacă nevasta îți spune într-o seară că iese cu fetele, asta nu poate însemna decât un singur lucru: că trebuie să te descurci singur cu cina. Și, ca orice bărbat care se pricepe la gătit așa cum un orb se pricepe să joace golf, te scarpini în creștet, deschizi frigiderul, constați că ingredientele de acolo, singure, nu-ți spun nimic, îl închizi la loc, te tolănești pe canapeaua din living și pui mâna pe telefon ca să-ți comanzi o pizza. Cu ceapă, neapărat, ca să te și răzbuni un pic pe femeia fără suflet care te-a lăsat să mori de foame.
Așa am făcut și eu într-o seară de vineri, când Ioana m-a anunțat veselă că e girls’ night out. Am sunat la home delivery și mi-am spus oful. Vocea caldă de la celălalt capăt al firului (apropo, ați observat cum toate tipele care răspund la telefon se pisicesc chiar și atunci când te întreabă dacă vrei cârnați la promoție?) mi-a spus că pot opta pentru un sos care să meargă cu pizza mea. Am ales niște ardei iuți îmbibați în ulei picant. Ca să fiu sigur că voi avea experiențe incendiare și a doua zi de dimineață.
Zis și făcut. Odată ajunsă mâncarea, mi-am zis să profit la maximum de ocazia care mi s-a oferit și să mănânc pe terasă. Numai că, masa fiind foarte mică, nu era suficient spațiu cât să cuprindă și cutia de pizza, și caserola minusculă cu sosul mult dorit. Așa încât, într-un echilibru fragil, am încercat să împac și nevoia de curățenie, și pofta mea de mâncare. Numai că nu era loc decât pentru un singur învingător. La o mișcare mai neatentă, sosul de ulei cu ardeii iuți s-a vărsat în întregime pe gresia de pe terasă. Inteligent din născare, și pentru că prin casă îmi place să umblu desculț, am mai și călcat cu talpa goală în apetisantul sos care acum se împrăștia cu lenevie pe o suprafață din ce în ce mai mare. Așa încât am sărit într-un picior (ăla curat, deși chiar și la trucul ăsta era s-o dau în bară) prin tot holul și am luat din spațiul de depozitare lucrurile care mi se păreau mie că pot curăța eficient și repede mizeria. După câteva minute bune de șmotruit, am răsuflat ușurat: reușisem să îndepărtez petele. Mi-am mâncat în liniște pizza, deși – în lipsa sosului-minune – nu mai avea același gust. Bașca faptul că se și răcise până mă jucasem eu de-a Mrs. Doubtfire.
La venirea Ioanei, am știut că trebuie să-i povestesc pățania. Ca să stârnesc mila și empatia femeii, se înțelege. Și să mă și laude, eventual, pentru că m-am descurcat neajutat de nimeni, ca un băiat mare ce sunt. A râs ea cât a râs, după care, dându-și seama că am curățat de unul singur murdăria, zâmbetul i-a înghețat pe figură. Știam că urmează ceva dureros și incontrolabil.
– Cu ce ai adunat uleiul de pe jos?, m-a întrebat, cu un ton care prevestea o mică apocalipsă domestică.
– Cu laveta aia mai groasă, albastră, îi răspund, făcându-mă tot mai mic în fotoliu.
Ioana se prinde cu mâinile de cap, ca într-un bocet prelung și sfâșietor, și urlă:
– Aia era singura lavetă pe care o puteam folosi la ștersul mobileeeeeeeei! Că era dintr-un material mai moale și care aduna praful mai bine! Bă, nimic nu știi!
Deși tremur de frică, încă mai sper ca faptul că am rezolvat treaba să cântărească mai mult în ochii ei decât ideea că i-am distrus un aliat de nădejde la frecatul mobilei. M-am înșelat, firește.
– Și după aceea ai șters cu mopul? Întrebarea vine după ce își încrucișează mâinile la piept, ca o profesoară care te supraveghează la teză să nu copiezi.
– Da!, îi răspund entuziasmat, știind că de data asta nu am avut cum să greșesc.
– Cu care mop? Cel din spațiul de depozitare de sus? Sau cu mopul din cămara de jos?
Ridică o sprânceană. Și simt cum, în așteptarea răspunsului meu, ea bate ușor cu piciorul în podea. Fac un rapid calcul matematic: am 50% șanse să nimeresc răspunsul bun. Și, cum partea de ghinion deja a trecut, speranța mea e vie și intactă. Trebuie să am și puțin noroc, ce naiba.
– Cuuu… ăla de sus? Îi răspund cu un ton interogativ, ca și cum prin asta aș putea atenua furtuna care se simte în aer.
– Vai de mine – ridică ea excedată mâinile în aer – ăla e mopul pentru interior, nu pentru exterior! Câtă minte ai putut avea? Sau n-aveai, de fapt. De ce te tot întreb, când e clar că habar n-ai?!
Sunt distrus. Aștept să fiu plesnit peste față și trimis la colț, pe coji de nucă. Mai că îmi vine să mă duc singur. Numai că interogatoriul nu s-a terminat. Ioana se lasă pe marginea patului și, cu un ultim suspin, mă întreabă:
– Ce soluție ai pus în apa cu care ai șters prin hol și pe terasă?
Nici nu mai îndrăznesc să-i spun că n-am pus niciun fel de soluție. Doar apă pură, de la robinet. Dar, dacă tot am greșit și trebuia să adaug ceva în apa cu care am frecat gresia și parchetul, zic să inventez ceva. Am un flash scurt cu recipientele din depozit și, cu ochii întredeschiși, mimez concentrarea.
– Cred că… – îi zic eu, cu degetele încrucișate la spate pentru sporirea succesului –, cred că era ceva din plastic cu un lichid albastru. Un recipient cu pulverizator. Da, ăsta era.
Și zâmbesc, fiind sigur că de data asta am nimerit-o: orice soluție e bună pentru curățenie, că doar nu am dat cu parfum pe jos.
Ioana îmi aruncă o privire în care se amestecă ura și mila, se ridică într-o clipită de pe pat și spune, terminată psihic:
– Aia era soluția pentru geamuri…
Dă din mână a lehamite și se îndepărtează cu umerii lăsați, ca după o înfrângere dureroasă. Eu rămân pe fotoliu, mă uit la tavan și mă gândesc că am lăsat urme de ulei de pe tălpi prin toată baia. Trebuie ori să ajung înaintea ei acolo (deși ea e deja pe drumul către), ca să dreg ce se mai poate drege, ori să o tulesc. Rămân împietrit și, pe măsură ce ea se apropie de clanța ușii de la baie, simt cum mă ia cu leșin.
Morala pentru neveste: nu vă mai lăsați bărbații singuri.
Morala pentru bărbați: să nu mai mâncați niciodată. Niciodată.
Pe Dan îl puteți găsi și aici.
Citiţi şi
Femeile mature vs femeile imature
Bijuteriile pentru bărbați – între tradiție, simbolism și stil personal
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
