Ok, putem considera că rezultatele oficiale ale alegerilor parlamentare sunt ca şi finale. Părerea mea:
1. 50-60% dintre români (inclusiv dintre cei născuţi după 1989) consideră că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu, iar comunismul era o idee bună. ACEASTA ESTE CIFRA DE LA CARE TREBUIE SĂ PLECE ORICE ANALIZĂ, pe care trebuie să se bazeze orice evaluare a trecutului, prezentului şi viitorului. A nu ţine cont de asta înseamnă a construi pe fundaţii de nisip, a trăi şi acţiona într-o realitate virtuală.
2. Din acest punct de vedere, este miraculos faptul că peste 87% dintre români n-au votat cu reprezentanţii stângii (USD a obţinut 38% din 32%, adică puţin peste 12% din electorat). O explicaţie poate consta în faptul că o parte dintre nostalgici consideră că USD ar trebui să fie şi mai de stânga!
3. A doua explicaţie e legată de a doua cifră-cheie a acestor alegeri (ca şi a celor anterioare): aproape 68% dintre români au stat acasă. Pentru ei n-are nicio importanţă pe cine trimitem la Bruxelles, cine va influenţa în ce direcţie merge România, ba şi întreaga Europă (atinsă de filoxera extremismului). Pretextul „n-am cu cine să votez” nu stă în picioare – cum n-a stat niciodată: au existat independenţi şi partide mai modeste, dintre care unele n-au fost niciodată la putere, ca să dezamăgească.
4. Câtă vreme două treimi dintre electori nu votează deloc şi aproape 40% din cei care o fac se declară – implicit – mulţumiţi de ceea ce s-a întâmplat în România ultimilor doi ani, orice discuţie pare inutilă. Acesta este poporul român. Acest popor încearcă să-l cucerească politicienii şi partidele şi e caraghios să se arate decepţionaţi că nu reuşesc! E ca şi când ai scrie un tratat de hermeneutică şi te-ai enerva că l-au cumpărat doar 50 de cititori – toţi specialişti sau studenţi.
5. Aceasta nu înseamnă însă că lupta dreptei trebuie abandonată – ci, din contră, că trebuie să fie mult mai inteligentă, plecând de la CEEA CE ESTE, nu de la CEEA CE AR FI FRUMOS SĂ FIE. În această campanie, pragmatismul dreptei a fost zero. Fragmentarea a dus, foarte concret, la pierderea a aproape 20 de procente, înscrise în dreptul rubricii „Alţii”. Fiecare din „alţii” a ratat pragul de calificare; dacă dreapta ar fi fost unită sub o singură umbrelă – o alianţă de partide – cele 20% s-ar fi adăugat celor obţinute de PNL, PDL şi PMP, depăşind cu mult scorul USD. ASTA este ceea ce a produs lupta absurdă de orgolii.
6. Nu avem ce face cu declaraţii unanime cum că „vrem unitatea dreptei” – ci avem nevoie de fapte în acest sens. Ceea ce e de făcut pentru la toamnă e foarte simplu: toate formaţiunile care se revendică a fi dreapta să semneze ACUM, REPEDE, un memorandum prin care se angajează SĂ SPRIJINE NECONDIŢIONAT CANDIDATUL DREPTEI AJUNS ÎN TURUL AL DOILEA, indiferent cine e şi de unde provine. Acesta e testul pe care vi-l pretindem, domnilor politicieni de dreapta, pentru a ne dovedi buna dv. credinţă şi lipsa căpăţânoşeniei. Iar valoarea lui ar fi uriaşă – şi pragmatic, dar şi psihologic: faceţi asta şi USD o să-nceapă să se-mprăştie singură.
7. MIZA, însă, nu este cine va fi preşedinte, premier sau partid de guvernământ. Miza nu este nici cine cu cine acceptă să se alieze. Miza e una singură şi e fundamentală pentru România: Washington sau Moscova. Berlin sau Beijing. Cine spune sau gândeşte „Oricum nu e posibil să ne rupem de Occident!” se înşală amarnic. Părea posibil, acum trei luni, ca, în Europa, un stat să ia hălci din alt stat şi întreaga lume să dea din cap dojenitor?
În faţa acestei mize, pălesc – trebuie să pălească! – şi greşelile unora, şi cum se-mbracă alţii, şi gafele trecute, şi antipatiile spontane şi orice altceva. Dacă liderii dreptei nu înţeleg asta şi nu ACŢIONEAZĂ în acest sens – la fel de bine ar putea să plece la ştrand.
Citiţi şi
Despre farmecul burghez al discreției
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
