Tradiţia spune că Boboteaza este momentul când cerurile se deschid, iar îngerul păzitor dezvăluie tinerilor care le este norocul şi ursita în dragoste. Fetele care doresc să îşi viseze ursitul trebuie să “fure” sau să accepte de la preot un firicel de busuioc sfinţit. Dacă îl vor ţine în sân sau îl vor pune sub pernă înainte de a adormi, dar şi daca postesc şi se roagă Sfântului Ioan în ajun de Bobotează, îl vor vedea în vis pe cel cu care le este hărăzit să se căsătorească.
În unele zone ale tarii, în ajunul Bobotezei, se spune că pentru a-şi visa alesul, fetele trebuie să mănânce o turtă frământata doar cu nouă degete din opt linguri de făină şi o lingură de sare şi să-şi lege pe inelar un fir roşu de mătase. Prin tradiţie, se ţine post negru (sau zi de sec) în Ajunul Bobotezei. Se spune că cei care reuşesc să nu mănânce şi să nu bea nimic în această zi vor avea parte de noroc, sănătate şi binecuvântare de la Dumnezeu pe tot parcursul anului.
După ce iau agheasma de la preot, fetele tinere obişnuiesc să se îmbăieze de trei ori în râu sau să-şi toarne apă pe cap simbolic. Precum s-a adunat poporul la malurile Iordanului, tot aşa se vor strânge pețitorii la uşa fetei.
Obiceiuri de Bobotează – sfinițirea apei
De Bobotează are loc sfințirea apei în timpul slujbei de Iordan. Pregătirea acestui moment se face, și astăzi, cu multă atenție, în fiecare comunitate. Locul de desfășurare a slujbei se alege împreună cu preotul satului, de obicei într-un spațiu mai larg - unde să fie cel puțin o fântână -, în imediată vecinătate a unei ape curgătoare, în gospodăria unui om sau în curtea bisericii. Pentru acest moment se aduce apa, care se punea în vase mari de lemn și, tot acum, se taie, la râu, o cruce mare de gheață. În jurul acestei cruci sau în jurul crucii care se află în mod normal în curtea bisericii, se desfășoară întreg ceremonialul religios, la care participă toată suflarea comunității.
După slujba de sfințire a apei, transformată în agheasmă, fiecare sătean își ia apa sfințită în vasele de lemn sau de sticlă cu care a venit de acasă. Pe drumul de întoarcere ei strigă „Chiraleisa”- pentru belșugul holdelor viitoare, pentru purificarea aerului și pentru creșterea cât mai mare a cânepii - și toarnă câte puțină agheasmă în toate fântânile întâlnite în cale. Odată ajunși acasă, oamenii sfințesc cu agheasmă șura, grajdul, animalele din grajd, pomii din livadă, casa și interiorul casei.
Boboteaza - Superstiții și practici populare de purificare a spațiului și de alungare a spiritelor malefice
Boboteaza cumulează elemente specifice de reînnoire a timpului calendaristic, la riturile creștine adaugându-se practici populare de purificare a spațiului și de alungare a spiritelor malefice. În Bucovina, purificarea aerului se făcea, cândva, prin focuri și fumegații, în cadrul unui obicei numit Ardeasca. Această manifestare avea loc imediat după sfințirea apei când tinerii se retrăgeau pe locuri mai înalte, având asupra lor cărbuni aprinși ce fuseseră folosiți anterior la aprinderea săcălușelor (tun mic, primitiv, cu tragere directă, folosit în evul mediu ca armă de luptă) , și aprindeau focurile de Bobotează. Rugul era făcut din vreascuri și frunze uscate strânse de feciori cu o zi înainte. Tinerii cântau și dansau în jurul focului și săreau peste foc, atunci când acesta se mai potolea, în credința că vor fi feriți, astfel, de boli și de păcate. La plecare, fiecare luă cărbuni aprinși cu care, odată ajunși acasă, afumau pomii din livadă în scop fertilizator. De asemenea, înconjurau casa cu pulberea folosită ca încărcătură pentru secălușe crezând că, în acest fel, casa va fi ferită de primejdii, mai ales de trăsnete.
În cele trei zile, cât ține Bobotează în Bucovina, există sate în care vecinii, prietenii și rudele obișnuiesc a se colinda reciproc, după cum există comunități în care, în aceste zile, reapar mascații. Tinerii, mascați în babe și moșnegi, colindă mai ales pe la casele unde se găsesc fete de măritat, obiceiul fiind o reminiscență a cultului moșilor și strămoșilor precum și a unor vechi practici fertilizatoare.
Bobotează (6 Ianuarie) și cu Sf. Ioan (7 Ianuarie) aproape că formează una și aceeași sărbătoare. În ajun, preotul sfințește casele cu apa care a fost sfințită în dimineață aceea după Liturghie. Oamenii țin post negru până ce vine preotul și beau din această apa sfințită. Preotul este precedat de copii îmbrăcați în cămăși albe, sunând din clopoței și deschizând calea preotului, strigând Kira Leisa, adică pronunțarea românească a grecescului Kyrie Eleison (Doamne miluiește). Pe lângă Troparul Bobotezei, copiii cântă colinde speciale care descriu minunea care a avut loc la Iordan (Botezul lui Iisus). În ziua aceasta, în afară de preot, nimeni nu se duce colindând din casă în casă.
În ziua de Bobotează, după liturghie, preotul împreună cu enoriașii fac o procesiune spre un lac, rău sau vreun izvor, pentru slujbă Sfințirii Apelor. Când Troparul Bobotezei începe, vânătorii și pădurarii satului împușca peste ape că să alunge duhurile necurate. Astăzi, acest obicei a păstrat doar semnificația festivă a unui foc de artificii, fiind lipsit de simbolism. Dacă este frig, se pregătește o cruce de gheaţă, pentru a marca locul slujbei și la sfârșit preotul aruncă în apa o cruce de lemn, iar feciorii satului se aruncă să o scoată, chiar dacă este ger. Se crede că în ziua această toate apele pământului sunt sfințite; de aceea femeile nu spăla rufe pentru următoarele opt zile până la sfârșitul praznicului, potrivit crestinortodox.ro.
***
Și, mai jos, obiceiuri tulcene de Bobotează, splendid povestite de Nicolae C. Ariton pe blogul său, mistereledunarii.
Chiar dacă în ziua de Bobotează, în Tulcea nu se auzea nici șoaptă de clopot, aceste fiind interzise de osmanlâii care stăpâneau orașul și întreaga Dobroge, oamenii coborau încă din zori, de pe dealurile din jurul Dunării, ieșind cu mic și mare din mahalalele creștine.
Cu o zi înainte, preoții umblaseră prin acestea și stropiseră cu agheasmă casele și restul acareturilor, semn că Ziua cea Sfântă a Botezului Domnului Isus urma să vină. Tot acest puhoi de oameni, se oprea mai întâi la cele trei biserici, Buna Vestire (Grecească), Sf. Gheorghe (Bulgărească) și Sf. Nicolae (încă neterminată, serviciul religios ținându-se în bisericuța veche din lemn) unde participau la slujbă și de unde porneau apoi cu mare alai către Dunăre, scoțând din biserici prapurii și icoanele cele mai frumoase. Gerul cumplit și bătaia Crivățului nu era nici o piedică pentru tulcenii creștini, pătrunși de credința și de importanța zilei de Bobotează. Aproape în fiecare iarnă, Dunărea îi aștepta înghețată bocnă, transformată în cel mai lat și neted drum din această parte a Imperiului Otoman, motiv de a călători pe oglinda de gheață, cu sănii și căruțe, în locul corăbiilor și piroscafurilor pufăitoare.
Cu 2-3 zile înainte, adevărate echipe de oameni aleseseră locurile cele mai bune pentru sfințirea apei, locuri aflate în dreptul Stâncii Tulcei, Vadul Sacagiilor, Portul vechi și alte locuri mai puțin importante, pe care și le alegeau lipovenii, ucrainenii, armenii, cu bisericile lor mai mici. Înarmați cu topoare și fierăstraie tăiaseră în gheața groasă cruci mari de gheață, ajungând până la apa limpede din care ieșeau fuiori de aburi. Apoi căraseră cu căruțele pământ pe care îl așternuseră peste gheață și peste care urmau să se facă focuri. Cei mai gălăgioși dintre toți erau bulgarii cu adevărate orchestre de cimpoaie și darabane, la care cântau cu patimă, acompaniindu-și preoții și cântăreți de strană. Alaiurile se încheiau cu sute de căruțe și cai duși de căpăstru, ce urmau să ajungă pe malul Dunării, pentru a fi sfințiți de preoți, astfel încât tot anul să fie feriți de boală și să aibă spor la muncă. La urmă de tot, veneau turcii și tătarii, cu caii lor, știind că sărbătoarea ghiaurilor făcea bine la toți caii, neținând cont că stăpânii lor se închinau la Allah sau alt Dumnezeu. După slujba de sfințire a apelor și a cailor, urmau petrecerile în jurul focurilor iuți de stuf și salcie, pe jarul cărora se frigea pește și carne de porc. Se fierbea țuică și Somoveancă, un vin alb și bun de Niculițel. Se bea îndulcit cu miere și câteva boabe de piper, dar puține că erau piperat de scumpe. Printre oameni începeau să se amestece și copii de evrei care vindeau mere murate, sau turci cu sugiuc, șerbet și bragă. În acest timp, lăutarii se preumblau de la un grup la altul, încercând să-i înduplece pe creștini să le accepte repertoriul, știind că după prima cântare, distracția avea să țină până dimineață. Cel mai straniu spectacol îl ofereau fetele tinere, de măritat, care purtând încălțări ușoare făceau tot posibilul să alunece și să cadă pe gheață, semn că aveau să se mărite negreșit până în iarna viitoare. Duduia gheața sub bușiturile tinerelor tulcene, care își înmuiau oasele pe gheața tare ca piatra, plecând apoi spre case ținându-se de șale și visând la feți frumoși în bărci din lemn de abanos. Cam așa își petreceau tulcenii sărbătoarea de Bobotează, pe la 1870, în timp ce de la Palatul Pașei, mutesariful și cadiul pândeau din spatele geamurilor înalte ca totul să se desfășoare în liniște și pace, invidioși că ghiaurii erau în stare să se bucure pe un frig atât de năprasnic.
Fotografii culese din timp și pretutindeni, mai noi sau mai vechi, acum și de demult…
Citiţi şi
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
