Făcând şi eu zapping, cum zic băieţii poligloţi la butonatul telecomenzii televizorului, dau peste… “nimic important”. Veţi spune, ei, bine, şi? care-i noutatea? Păi, chiar aşa se cheamă o emisiune moderată de Mândruţă. Şi ce văd? Că reuşeşte incredibil de natural să nu-i scape nici măcar ceva amuzant, că de important, nici vorbă! Reţeta, altminteri, pare a fi de divertisment burlesc, dacă vă amintiţi de scena aia cu jacuzzi-ul în care s-au botezat îmbrăcaţi, fără frică de contaminare şi de ridicol, Lucian şi Bianca. Dar, ca să ajungă să se amuze, îi trebuie puţintică răbdare telespectatorului. Am zis bine, fiindcă mă tem că am cu cine să comentez emisiunea de seară. Aşa încât, am să vă povestesc la ce mai folosesc unii nevinovata şi delicioasa cacao.
Reţetă. 1. Alegi o temă chiar bună – ce faci când nu faci nimic, în legătură cu varianta privitului la televizor. 2. Inviţi doi băieţi – unul mai cunoscut pentru pomenirea directă a podoabei în faţa unei reporteriţe cam toante, şi celălalt, pentru că e un voluntar mai mult verde. 3. Aduci un public (cam de criză) în platou, cu frica lui Dumnezeu, pentru că jumătate au ridicat mâna să confirme că se uită la posturi religioase. Şi 4, purcezi grabnic la ruinatul emisiunii şi te faci de sus până jos de… cacao.
La rubrica “dat în balansoarul de stambă în direct” greu este să te mai uluiască ceva, şi acum, nu de politică e vorba. Şi totuşi, ieri, pe când aruncam leneş, din când în când, câte un ochi spre ce se întâmpla pe ecran, m-am trezit că s-a închis fără să-mi fie somn. Jeezz, rar mi-a fost dat să văd ceva mai plicticos, mai leşinat, mai dezlânat, mai jalnic. Pot înţelege că pentru Mândruţă, de când a plâns în prime time din cauza unei legături prea apropiate cu numele lui, televiziunea a devenit un… hobby sau, altfel spus, strugurii, acri. Dar oare chiar e plătit pentru ce face? Fiindcă poţi ajunge să iubeşti, prin comparaţie, energia ADHD a Danei Grecu, zbenguiala pe câmpi portocalii a lui Moraru ori elucubraţiile populare ale lui Diaconescu. Ba chiar să ţi se pară simpatice Monicile, Alinele şi Simonele – motivul pentru care căpătase ori dependenţă, ori repulsie, băiatul verde fără păr bălai, că nu mi-a fost clar, de trecură şase ani! de când a renunţat el la televizor. Cum am putut trăi, oare, fără să ştiu dacă: a) şi-a aruncat pe geam obiectul-pricină, ori b) a renunţat paşnic, fără daune materiale şi cu câştig spiritual? Pentru voi, varianta b este cea corectă.
Cui naibii îi pasă totuşi dacă băieţii aştia se uită sau nu la televizor ori de ce, dacă nu sunt în stare să-şi exploateze capitalul de imagine ca să transmită un mesaj inteligent legat de un asemenea subiect cum este imbecilizarea prin televiziune? Cui îi pasă de ce carte a mai citit unul sau altul, dacă ei încearcă să fenteze întrebarea sau durează o veşnicie până răspund? Şi, mai ales, cui îi pasă de lamentările unui moderator insipid vis à vis de ratingul pe care îl face, de cacao şi el? De ce n-or face oare, fiecare, ceea ce, poate, ştiu mai bine, în loc să ocupe spaţiul de emisie de-gea-ba?
Mi-aş dori ca cei care citesc să mă creadă pe cuvânt şi nu să se uite vreodată la “nimic important”, fiindcă… chiar asta vor găsi. Ar putea, în schimb, să se gândească la ce-ar fi răspuns ei, dacă ar fi fost întrebaţi ce cred despre emisiunile TV, despre rostul şi calitatea lor, şi despre ce şi-ar dori să vadă. Şi dacă tot vorbirăm de zapping, ce-ar fi să-l înlocuim cu un… “zapating” inteligent? Că n-om fi toţi aşa cum ne cred proprietarii de fâşii de autostrăzi de-astea invizibile, pe care circulă tot felul de mândruţi şi mândruţe!
Un gând bun şi pe curând.
Citiţi şi
Dar cum să NU știți ce e ăla păstârnac și la ce se folosește?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
