Chiar dacă ai plecat, am sentimentul că nu ai plecat definitiv, simt că legătura dintre noi nu se va pierde niciodată. Și indiferent ce căi vom urma, un loc în inimă îl voi păstra numai pentru tine. Mă voi ruga să nu te abați de la calea cea dreaptă, pentru că asta e ceea ce contează cu adevărat și tot ce pot să fac acum. Dacă va fi ca legătura noastră, ce o presimt indisolubilă, să se poată fructifica, ne vom regăsi neapărat într-o zi în această existență. Atunci când vom fi pregătiți. Dacă nu, sunt gata să-ți transmit tot ce pot – gând, dor, rugăciune, iubire. Atât de multe poți oferi unui om chiar și la distanță! Și poate astea sunt esențiale, și poate doar ele nu se pierd, când toate celelalte se perimează și dispar fără să fi lăsat urme mai adânci.
Și poate că iubirea rămâne pură, intactă și profundă, mai degrabă astfel. Când nu se transformă în menaj, rutină, obligații. Poate e acea floare rară care se ofilește imediat ce e smulsă din solul ei, ce își pierde din frumusețe când e luată din peisajul cu alte ierburi, rouă, dâre de lumină, curcubeu, umbre și iz de prospețime. Și poate că așa e mai îmbitoare. Și poate că doar astfel răspândește acel parfum unic pe care îl ții minte o viață. Iar amintirea aceea îți provoacă un zâmbet cuceritor. Acel zâmbet de copil la împlinirea unui vis.
Doar astfel iubirea poate rămânea senină, sentiment pur, neprihănit și atât de luminos. Depănând aceleași amintiri la nesfârșit fără să te plictisești, ca atunci când urmărești o peliculă excepțională și de fiecare dată găsești ceva mai mult: noi semnificații, noi înțelesuri, noi valențe. E frântura aia din viață din care-ți construiești filmul tău. Un film în care găsești fior, încântare, basm. Ca nici în altă peliculă văzută vreodată. Pentru că eroina ești tu și toate de acolo sunt numai ale tale.
Și poate bucata aia de timp petrecută împreună, aparent insignifiantă, a fost de ajuns să împărtășim tot ce avem mai bun din noi. Și poate a fost destul acel timp ca să descoperim ceea ce nu am putut ani în șir. Și poate în clipele cele mai pustii, amintirea asta ne va reda speranța și ne va aduce aminte că un hazard ne-a adus unul în fața celuilalt ca să găsim ființa aia sălbatică din noi și să fim ceea ce suntem.
Guest post by Clara
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
