Hortensia Papadat-Bengescu (Concert din muzică de Bach…) a murit într-o zi de 5 martie (1955). De aceea, azi am ținut să vă reamintesc, prin articolul Ioanei Pârvulescu, despre adevărata aventura a primei femei-scriitor din literatura română într-o lume dominată de condeiele bărbaților.
“Că scriitorii interbelici au fost, statistic vorbind, misogini nu încape îndoială. De la Arghezi la Călinescu, de la Victor Ion Popa la Iorga sau chiar de la azi uitaţii Paul B. Marian şi Tudor Teodorescu Branişte la încă de atunci celebrul Eugen Ionescu, floarea literelor române, masculină în esenţă, a acceptat foarte greu alternativa condeiului feminin. Performanţa Hortensiei Papadat-Bengescu nu este aceea de a fi scris şi publicat într-o lume a bărbaţilor, ci de a fi obţinut o recunoaştere categorică şi de durată. După ce a fost întîmpinată ca “altfel”, a fost acceptată ca o egală şi uneori respinsă ca o egală, ceea ce e chiar mai greu. În presa anilor ’30 ai secolului trecut apar destule nume de scriitoare din generaţii diferite: Sarina Cassavan, Anişoara Odeanu, Coca Farago, Sanda Movilă, Otilia Ghibu, Claudia Millian, Aida Vrioni, Lucia Demetrius, Henriette Yvonne Stahl etc. Cu excepţia ultimelor două, care, oricum, n-au ajuns la clasicizare ca Hortensia Papadat-Bengescu, celelalte nume sînt cunoscute doar specialiştilor.”
Imaginați-vă, de mai puteți azi, cât de greu trebuie să-i fi fost…
“Primele cărţi de proză ale Hortensiei Papadat-Bengescu (Ape adînci, Sfinxul, Femeia în faţa oglinzii) sînt totuşi receptate numai în cadrul distincţiei autor feminin versus autor masculin, cu judecăţi de valoare evoluînd de la pozitiv la negativ care decurg strict din această opoziţie. Ibrăileanu judecă pozitiv atributul femininului socotind că “numai o femeie cu o personalitate puternică se va putea sustrage influenţii acestor modele /masculine/” şi va rămîne “originală şi deci feminină” (1919). Topîrceanu caută un ton mai obiectiv, dar spune în fond acelaşi lucru: “Faptul că autorul de care ne ocupăm e o femeie explică în mare parte însuşirile operei sale” (1920). Lovinescu: “Din eternul feminin, scriitoarea desprinde momente ce tulbură şi ameţesc” (1919). Tudor Vianu trece de la diferenţa specifică la genul proxim încă din titlul articolului dedicat scriitoarei în Sburătorul, 1919: O ideologie feminină – noua feminitate. Iorga face drumul invers, îi concede autoarei-femeie că se ridică “mult peste nivelul scrisului feminin”. Nu lipsesc, în epocă, atacurile violente, generate de idei preconcepute, cum se întîmplă cu articolul plin de aluzii extraliterare al lui Tudor Teodorescu-Branişte, care e convins că “sufletul feminin nu poate să rişte opere de virilitate literară”, cazul George Sand, şi că “scriitoarea noastră”, păstrîndu-şi feminitatea, “înşiră slove pe hîrtie cu aceeaşi neglijenţă plină de farmec gospodăresc, dacă vreţi – cu care se mestecă (sic!) o delicioasă peltea de gutui, într-o elegantă tigaie recent spoită” (1923).
În jurnalele epocii, Hortensia Papadat-Bengescu este o prezenţă sporadică, poate şi pentru că s-a stabilit în Bucureşti, în Cotroceni, abia după 1933, la pensionarea soţului ei. O întîlnim într-o însemnare a lui Camil Petrescu din 1927 legată de un episod trecut, comportarea josnică a lui Eftimiu, care o lăsa pe scriitoare să aştepte zadarnic în timp ce el, directorul, pleca (“o ştergea”) pe o uşă lăturalnică. Mai tîrziu, Camil Petrescu o pomeneşte, tot indirect, într-o afirmaţie asupra priorităţii celui/ celei care a impus romanul citadin. în Agendele lui Lovinescu scriitoarea apare des, dar totdeauna telegrafic, se menţionează trecerea ei prin Bucureşti, vizite sau lecturi la cenaclu. Şuluţiu, încă elev, apoi proaspăt student, consemnează în jurnal citirea cărţilor Hortensiei Papadat-Bengescu şi face un detaliat plan de studiu critic, iar Anton Holban cere, într-o scrisoare, romanul Drumuri ascunse (sic!) ca apoi să publice în România literară din 1932 amplul articol Viaţa şi moartea în opera doamnei Hortensia Papadat-Bengescu. Rebreanu nu pierde nici o ocazie să o aşeze printre marii romancieri ai momentului şi numele ei apare pomenit cu admiraţie în numeroase anchete şi bilanţuri literare.”
În alt articol, am găsit acest fragment revelator.
“În 1930, de pildă, Călinescu îi scria: „Făcându-mi plăcerea să vă prezint primul număr din Capricorn, îmi iau libertatea să vă invit să scrieţi pentru această revistă o autobiografie amplă, pe cât se poate de evocativă şi bine documentată. Aş dori ca scrierea să fie făcută cu atenţia romancierului, fără nimic din convenţiile jurnalistice”[11]. După trei ani, criticul revenea cu o altă scrisoare: ,,Îmi iau îndrăzneala să vă rog să-mi îngăduiţi a folosi m[anu]s[cri]s[ul] pentru Viaţa Românească în unul din apropiatele numere prefăcute, cu o mică schimbare şi anume, un mic pasagiu: Aparţin acum unei grupări literare…Sunt membră fondatoare a Sburatorului… ce trebuie acoperit. Nu este o cerinţă de partid literar […], ci de abstractizare deplină a autobiografiei, aşa fel încât să nu indispună pe nimeni”[12]. Pentru că Hortensia nu acceptă să elimine din text niciun pasaj, materialul este publicat integral abia după şapte ani, alături de seria articolelor despre E. Lovinescu, în revista „Adevărul literar şi artistic”.”
Hortensia Papadat-Bengescu alături de scrobitul ei soț, magistrat, Nicolae Papadat.
Hortensia şi-a dorit în tinereţe să-şi continue studiile la Paris. Dar visul a avut două mari piedici: dragostea excesivă a mamei și prejudecăţile epocii. Astfel că în loc să devină studentă, Hortensia a ajuns mireasă la 20 de ani.
Dominanta în viaţa Hortensiei era frustrarea că trebuia să îşi aşeze preocupările intelectuale mereu pe locul doi, după rolul de soţie. Pe Nicolae Papadat îl indignau preocupările de intelectuală ale soţiei, aşa că în niciun caz nu încercase să pună cărţile în prim-planul vieţii de familie, sau să îi ofere condiţiile de studiu pe care aceasta şi le-ar fi dorit:
„…la noi în casă ne reuneam în familie, se vorbea, se juca loton, aşa ne petreceam timpul, dar să citeşti cărţi, phe!“.
Viaţa ei a fost distrusă „de egoismul felurit al omului ce a fost şi îţi este soţ, dar sensul de soţ, de tovăraş, de protector, nu există“.
Hortensia a debutat la 43 de ani! O îmbrățișare peste ani acestei femei minunate. Vă las câteva dulci fraze care arată nu doar sensibilitate, ci și adâncimi de suflet și gândire de femeie cu har.
“Cuvintele sunt mânjite de alte buze şi au slujit altor iubiri, pe când tăcerile sunt totdeauna noi şi sunt ale fiecăruia.” (Marea)
“Ce frumoşi sunt oamenii pe care nu-i cunoaştem!” (Autobiografie)
“Supremul duşman al femeii e înduioşarea.” (Femei, între ele)
“Nu te iartă oamenii să ai aerul de a te deosebi de ei.”
Chapeau, madame Bengescu!
Citiţi şi
