Românul este o specie aparte de vertebrate! Și spun „românul”, pentru că în mod cert nu am mai văzut nicăieri pe unde m-am preumblat prin lume unele obiceiuri de care el, românul, zic, nu vrea să se lase neam.
Deunăzi, am decis că mersul pe jos face piciorul frumos, ba e și sănătos pe deasupra, ca să nu mai vorbim despre economia la benzină. Și când urci dealul spre casă admirând natura, ascultând păsările ciripitoare și gândindu-te la ale tale, un om stropind un gard poate deveni o piesă care strică puzzle-ul. Și fengul devine shui! Omul, proaspăt ieșit din jungla crâșmei din apropiere, unde s-a adăpat înainte să meargă acasă, a fost luat prin surprindere de semnalele emise înfundat de propria vezică. Prin urmare, și-a sprijinit bicicleta de gard, și-a desfăcut cu o mână nasturele care-i ținea nădragii (nu arătau a pantaloni), în timp ce în cealaltă mână ținea o placă de gresie bleu-sictir și a purces la stropirea gardului care s-a nimerit să-i iasă în cale. Cu un ochi spre strada foarte publică, mândru de reușită, nu s-a sfiit să scuture ștromeleagul mai abitir, chiar sub privirile încruntate și dezaprobatoare ale subsemnatei, însoțită de o companioană.
Stop cadru! Ce se presupune că ar trebui să facă spectatorul în acest punct al poveștii desprinse din realitatea imediată? a) să meargă mai departe, cu ochii în jos, de rușinea rușinii irigatorului sau b) să stea pe loc, încercând o lecție de viață cu apel (plin de speranță) la primii șapte ani din existența efemeră a inculpatului?
Ca să nu se supere nimeni, am împărțit variantele. Mai timidă din fire și mai paranoică atunci când vine vorba despre reacțiile necontrolate ale eventualului interlocutor turbulent, subsemnata am optat pentru varianta a). Deloc dornică să încep o discuție centrată pe organul buclucaș care nu mai răbda până la o budă legal amenajată, mi-am croit drum pe lângă cetățean, să nu-i deranjez cumva momentul de intimitate cu gardul vecinului. Companioana, însă, urmașă demnă a Xenei, după străduințe evidente de a-și pune lacăt la gură, izbucnește furtunos, taman când trece pe lângă făptuitor:
– Frumos, vericule, să urinăm cu toții, zic, pe gardurile vecinilor.
Luat prin surprindere, omul nu putu să contracareze, fie pentru că nu putea face asta păstrând în același timp direcția jetului, fie pentru că Bachus pusese stăpânire pre limba-i. Răsuflu ușurată că asta a fost tot și grăbesc pasul, că nu se știe niciodată cum e treaba cu reacțiile întârziate. Paranoia mea fu justificată. Imediat ce-și definitivă ultimul cerc pe Gardul Ușurărilor Publice, cetățeanul turmentat făcu puțin loc în creierul lui împrumutat de la vreo orătanie din curte – curaj avea deja de la Bachus – încalecă pe bicicletă cu bucata de gresie bleu-sictir în mână și gonește după noi. Dealul abrupt și traiectoria șerpuită l-au întârziat, numai bine cât să ajungem pe tărâm familiar, cu posibilitatea de a intra în vreo curte, dacă situația ar fi cerut-o.
– Auziți, da’ chiar v-a deranjat așa tare?
– Da!
– Da’ ce… dumneavoastră nu vi s-a întâmplat niciodată să vă apuce așa, pe drum, și să faceți la fel??
Nu era loc de a aduce în discuție imposibilitatea fizică de a „face la fel”, iar simpla imagine virtuală a unui astfel de gest m-a făcut să scuip în sân și să mă scutur a „ducă-se pe pustii”.
– Să faceți o plângere, zise curajosul, și apoi mai vorbim!
Companioana încerca să-i predea lecția de viață pe care se pare că acesta o ratase la un moment dat, lucru care l-a supărat rău pe cetățean:
– Auzi, da’ ce… ne tragem de șireturi aici??
Apoi a încălecat din nou pe urmașul rablagit al lui Pegas și s-a pornit la drum, nu fără a continua un discurs incoerent despre tupeul fantastic de a i se fi făcut observație și, probabil, ceva despre morți și mame.
Guest post by Rudia.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ochii Monei – o carte despre salvarea prin artă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
