Am publicat ieri un text de o inocență și un curaj dătător de speranță: o fată de 19 ani s-a intersectat pe o trecere de pietoni cu un băiat de 23-24 de ani, cu care a schimbat un zâmbet care a tulburat-o. Și, sub imperiul acelei bătăi de inimă diferite, a scris câteva cuvinte despre această întâmplare. Ne-a sedus prospețimea și autenticitatea ei, într-o lume de fake-uri și aparențe crunt păstrate. Și în povestea pe care am spus-o mai apoi s-au regăsit mii de oameni care, de dragul vreunei amintiri încă hoinare, vreunui regret amorțit de timp, ori a unei întâmplări asemănătoare cu final fericit, au dat share și i-au lăsat gândurile lor bune, apreciind sinceritatea și curajul. Dar au fost și câțiva, culmea, de vârsta ei, care au maculat povestea și au scos la iveală infirmități sufletești înfricoșătoare. Ca urmare, am retras fotografia, descrierea și filmulețul.
Un adult a învățat, din nefericire, că lumea e mică și rea. Un adult se poate apăra, e tăbăcit. Dar o fată de 19 ani, crescută frumos, învățată să nu (se) ascundă dacă îi place ceva și ceva-ul acela nu încalcă nicio normă socială, a primit o “lecție” pe care nu o va uita ușor. Sunt atât de puțini oamenii care zâmbesc pe stradă încât merita un premiu doar pentru că a împărtășit cu noi bucuria! Rușinea nu avea ce căuta lângă frumusețea acelei trăiri. Nimeni nu știe ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi reîntâlnit ca urmare a încercării noastre, a noastre, repet, de a da de urma tânărului domn, de dragul a ceea ar putea deveni o romantică serendipitate. Dar de aici și până la grobianism e o cale scurtă doar pentru necrescuți.
Dragi tineri urâți, la reeducare cu voi! Deși nu știu de e altă cale de-a simți și respecta frumusețea vieții în toate formele în care vi se arată decât întorcându-vă în neantul din care ați apărut și cerșind o a doua șansă. Alți părinți, poate, care să vă facă din dragoste, alte ursitoare, alte copilării, alte suflete. Ce v-a împins acum să scrieți orori crezând că aveți umor vă va împiedica și pe voi să fiți vreodată fericiți. Pentru cineva care gândește ca voi, ar trebui să fie destul atât.
Dar nu, nu pot încheia așa. Poate totuși nu e totul pierdut. Poate cumva, curând, veți înțelegeți the easy way că fără sensibilitate, empatie, bunătate, îngăduință, emoție și, uneori, lacrimă, viața e pustiu… Altfel, oricâte ar fi calitățile fizice cu care vă veți fi născut, nu veți fi niciodată niște oameni întregi și frumoși.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
