Într-o maternitate din Haifa anului 1991, doi nou-născuţi, unul din Israel, celălalt originar din Palestina, sunt inversaţi din greşeală. Joseph Silberg devine Yacine Al Bezaaz şi viceversa. Lucrurile se clarifică abia optsprezece ani mai târziu, în urma unor analize de sânge de rutină.
“Le fils de l’autre”, în regia lui Lorraine Lévy, este un film care îţi colorează o poveste în cel mai real şi onest mod. O nefastă încurcătură pare a da peste cap destinul a două familii, devenite martore ale spectacolului vieţii, fără a avea vreun control asupra lui, sperând doar să reuşească să-l înţeleagă, la un moment dat. Aşa o fi fost să fie.
Capul familiei Silberg din Tel Aviv are o carieră militară de succes. Soţia lui, frumoasă şi rafinată, este psihoterapeut. Joseph, fiul pe care l-au crescut, nu le seamănă deloc. Visează să devină cântăreţ, dar, până atunci, câştigă un ban vânzând îngheţată pe plajă. În West Bank, familia Al Bezaaz trăieşte de azi pe mâine. Tatăl, inginer, este obligat să lucreze ca mecanic auto. Yacine însă a terminat liceul la Paris şi se pregăteşte să urmeze Medicina.
Când cele două familii se cunosc în sfârşit, cei care se simt dezrădăcinaţi sunt cei doi fii. Pentru părinţi, până la urmă, a fost ca şi când soarta a făcut să câştige un fiu în plus, fără ca acest lucru să schimbe sentimentele pe care le avuseseră în ultimii optsprezece ani, zi de zi. Legăturile de sânge îi atrag pe Joseph în West Bank şi pe Yacine în Tel Aviv. Încearcă să-şi imagineze cum ar fi fost să ducă fiecare viaţa celuilalt, îşi înfruntă familiile, pun întrebări, caută să-şi găsească echilibrul. Filmul este, mai presus de orice, o inspirată pledoarie pentru înţelegere şi toleranţă, pentru iubire necondiţionată şi acceptare.
O teorie interesantă spune că fiecare copil hotărăşte, înainte de a se naşte, în ce familie să vină pe lume. Că îşi alege părinţii care i se potrivesc, pe cei alături de care ar putea să îşi contureze propria poveste de viaţă, să-şi împlinească propriul destin. M-am întrebat de multe ori de ce sunt atât de diferită de părinţii mei. Cum se face că ei sunt matinali, iar eu mă trezesc greu, că ei sunt preocupaţi în primul rând de familie şi de casă, pe când eu visez să călătoresc şi nu mă gândesc încă să devin mamă, de ce oare ei pot fi altruişti, sociabili şi atenţi cu banii, iar mie îmi place să stau singură, nu sunt în stare să fac economii şi prea rar mă gândesc şi la alţii? Dar dacă nu aş fi, până la urmă, copilul părinţilor mei? Dacă ar exista undeva, nu foarte departe, o femeie de 35 de ani fără angoase, afectuoasă, cu cel puţin un copil deja măricel, medic ca mama sau inginer ca tata, care ia masa la ore fixe şi adoră orice fel de sport? Fiica lor? Iar eu, la schimb, să am nişte părinţi pe care n-aş şti să-i caracterizez prea bine, dar despre care cred cu siguranţă că nu ar rezista cu mine mai mult de câteva săptămâni?
Când visătorul Joseph e de părere că medicinistul Yacine, prin felul lui de a fi şi prin cariera pe care a început-o, este tot ce şi-ar fi dorit părinţii lui biologici, acesta îi dă replica: Ei te văd pe tine. Doar pe tine.
Poate că asta facem înainte de a veni pe lume, ne alegem părinţii capabili să ne vadă exact aşa cum suntem. Şi, ca prin minune, să ne iubească zi de zi.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
