Soarele e încă jos, pieziş, aşa cum stă mereu între solstiţiu şi echinocţiu, prezent doar cât să ne salveze de hipotermie şi depresie. Mă bucur vag de ultima duminică leneşă într-un anotimp incert, cu ceaiuri şi deserturi prin librării şi cafenele.
Semănăm atât de mult încât ne acceptăm intuitiv, cu simpatie nedisimulată. Îmi povesteşte despre zăpadă şi timp, despre (ne)răbdare şi (dez)echilibru. Râdem deodată, mai ales ea, probăm ipoteze, mai ales eu. Nu ne cunoaştem în amănunt, nu ştim ce nu ştim şi din când în când mă priveşte cu un dram de neîncredere. Îi urmăresc firul şerpuit al demonstraţiei şi nu îi găsesc nici un cusur. O înţeleg, chiar dacă nu o aprob. Pe măsură ce se explică, alunecă cu voluptate în dualitate şi neverosimil. E incapabilă să mintă şi incapabilă să rănească voluntar. Când îmi povesteşte despre univers şi vectori şi destin, se luminează toată. Nimic din ce spune nu are sens decât acolo, la masa de la fereastră, dintr-o casă foarte veche devenită demult bistro boem.
“Don’t cry because it’s over, smile because it happened” Dr. Seuss
Pe de o parte, are o viaţă reală, bună şi întreagă. Acolo îl iubeşte pe el aşa cum a exersat în multe poveşti nedesăvârşite înainte. Îl iubeşte pentru determinarea şi blândeţea cu care a însoţit-o pe drumul către sufletul ei. Alături, e mulţumită de existenţa ei ordonată precis, fără complicaţii inutile. El nu e prezent acum, nu mai e prezent cu totul de multă vreme, dar îi cere restul vieţii răgaz pentru a-şi duce toate promisiunile la bun sfârşit. Iar ea, cea de acum mulţi ani, îl iubeşte cu patimă pe el, cel de acum mulţi ani. Îi promisese că va sta lângă el exact atâta vreme cât râd mai mult decât plâng împreună. Atunci li s-a părut o ecuaţie onestă amândurora.
Pe de altă parte, are pasiunea asta nouă, inventată, fantastică, copleşitoare, care deja îi ocupă tot spaţiul dintre gânduri, toată cutia toracică şi tot întunericul dintre zile. Cuvintele celuilalt sunt declaraţii de forţă, de luptă, de război. Deşi absurd și discordant, o flatează amorul lui visceral, inconştient, inoportun, ca un obuz. Ştie că dacă l-ar lăsa să devină real, ar fi probabil dezamăgită, dar nu poate gândi atât de departe. Sau nu se poate gândi în altă parte!? Poate dacă iubirea asta e atât de rotundă cum şi-o imaginează, atunci îi va înlocui prima realitate.
Sunt zile în care crede că a găsit o soluţie, o ieşire din haosul ca un labirint în camerele înalte ale inimii. Dar nu, nu este pregătită să piardă controlul şi să îşi vadă toate vagoanele deraiate lamentabil. Aşa că rămâne în limbo, alungând orice gând, rătăcită pe culoarul strâmt dintre rutină şi oniric, ca într-o haltă părăsită în care timpul le rezolvă pe toate.
A început să ningă cu sfere mici ca de zăpadă artificială. Miroase a scorţişoară şi fum de ţigară. Desenez un zâmbet în aburul lipit de fereastră. Îi spun ce cred, că e singură nu pentru că nu are de ales, ci pentru că nu vrea să aleagă. Maturizarea are gustul acru al compromisului. Iese soarele, zâmbetul se usucă pe geam şi ne amestecăm întrebările printre dubiile celorlalţi, într-o tăcere responsabilă.
Acest text este inspirat de articolul Ce faci când dragostea nu te-ntreabă.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
