În seara zilei de 8 iunie mi-a fost dat să îl cunosc pe el, el care îmi alină sufletul, el care mă înţelege de fiecare dată (sau cel puţin încearcă), el care îmi aduce zâmbetul pe buze de fiecare dată şi care, în acelaşi timp, mă face să fiu tristă… Tristă, pentru că nu stiu dacă am sa fiu vreodată îndeajuns de puternică să plec de lângă cel care îmi e “alături” acum, şi să fiu lângă el nu doar printr-un mesaj ascuns pe reţelele de socializare ori printr-un telefon târziu în noapte. N-am prea înţeles nici până astăzi de ce a apărut în viața mea, dacă e doar un scurt popas ori dacă va rămâne pentru totdeauna…
În urmă cu nouă ani l-am cunoscut pe cel ce avea să îmi devină soţ șapte ani mai târziu. L-am cunoscut online şi m-am îndrăgostit de el fără ca măcar să îi ştiu numele (o altă farsă a destinului). Mă îndrăgostisem atât de tare de el, încât deja mă visam noră în casa mă-sii, deși pentru el era doar o distracţie, ceea ce a şi spulberat toate visurile mele în care o strigam “mama” pe mă-sa. M-am îndepărtat de el, doar ca după un an şi ceva destinul ăsta jucăuș să mi-l scoată în cale din nou şi să facă din visurile mele realitate. 🙈
La început, după ce mi-au revenit sentimentele dinainte, eram cam oarbă, ca să spun aşa. Orice îmi zicea, orice făcea, era OK. Ca după aceea să observ că m-am cam lăsat călcată în picioare, eu, orgoliul meu, demnitatea mea, cam tot ceea ce însemnam eu. Cu toate astea, am ales să îl iubesc şi să duc iubirea asta la superlativ (altă poveste, altădată), timp în care n-am fost deloc apreciată, nu m-am simţit deloc iubită (poate scurte momente, că, deh, îi ciuguleam din palmă). Ba mai mult, am fost tot timpul criticată, eram tot timpul proastă, nu mă îmbrăcam niciodată bine, nu îmi făceam niciodată părul “ca lumea” sau, mă rog, de cele mai multe ori…
Ne-am şi căsătorit, având speranţa că, odată devenită soția lui, își va schimba atitudinea faţă de mine. Numai că avea să se întâmple ceva ce nici unul dintre noi nu putea să anticipeze: să apară El în viaţa mea, de nicăieri, fără nici un motiv, fără ca măcar să îl caut…
Acel om care avea mai târziu să îmi umple sufletul fără ca măcar să ajungă în patul meu. Un tip simpatic, pus pe glume şi șotii non-stop. Cred că asta îl făcea să se remarce, pentru că la început nu l-am băgat prea tare în seamă şi, cu toate astea, până la sfârșitul serii avea să mă doară burta de la atâta râs. A venit şi a doua seară la locul meu de muncă și tot așa, mă făcea să râd şi să râd şi parcă începuse să îmi placă zâmbetul lui, ăla sincer, pentru că, bănuiesc că ştiţi deja, fiecare are diferite zâmbete. Eh, deși îl cunoșteam doar de o zi, învățasem sa fac diferenţa între câteva dintre zâmbetele pe care m-a lăsat să le văd. Doamne, e divin zâmbetul ăla, care la trei luni distanţă, încă îmi fură minţile şi îmi face inima să bată mai tare.
M-a căutat şi a treia zi, şi a patra, doar că eu nu eram. I-a lăsat numărul unei colege: “If she wants to get in contact with me it’s ok, if not, it’s also ok”. Auzi la el, cum putea să fie OK dacă nu-l contactam? Prima reacţie la numărul lui de telefon a fost “Neaaaah, pentru ce? Doar sunt femeie măritată”.
Eh, iaca şi de data asta destinul ăsta nebunatic de felul lui avea alte planuri. După vreo două ore îi zic colegei să-mi dea numărul lui. Mă gândeam că de-abia o să mai râd şi eu puțin, neștiind că avea să îmi fure inima şi mințile și sufletul.
Îi scriu şi îmi răspunde, zicându-mi: “Nu credeam să mai aud de tine vreodată”. Vă puteţi imagina cam ce am simtit când am citit asta. Eh, şi de aici începe frumosul!
De-abia aşteptam să mă trezesc şi să-i citesc mesajele. Suna atât de frumos în mintea mea “Good morning my princess”, îmi dădea ceea ce eu nu avusem în ultimii ani: atenție, complimente şi sprijin. Mă face să simt că nimic nu e prea greu, că nimic nu e imposibil, că pot să fac orice în lumea asta cu puţină răbdare şi multă voință. Doar că era ceva în viata mea ce el încă nu știa. Că sunt femeie măritată, că acasă mă aşteaptă un bărbat care, până n-a simțit că mă pierde, nu m-a apreciat vreodată. Şi cum aveam să îi spun şi să risc să îl pierd? Doar că dădusem atâta frâu liber cuvintelor, încât el deja se vedea făcând parte din familia mea. Ceea ce eu trăisem cu ceva timp înainte, acum trăia el şi trebuia să îmi găsesc puterea să îi spun adevărul. Neavând curajul să o fac în cuvinte, am ales să îi trimit o poză cu mine din ziua pe care am visat-o dintotdeauna.
Citiţi şi Tu nu vei divorţa niciodată
Linişte totală, linişte care mie mi s-a părut că a durat o veşnicie. Am crezut că l-am pierdut… În schimb, după o serie de replici şi întrebări, după o noapte nedormită și multe gânduri, a ales să lupte pentru mine şi să mă facă să vreau o schimbare în viaţa mea. Asta cu schimbările i-a iesit, datorită lui am făcut cea mai mare schimbare a ultimei perioade din viața mea.
Şi cu toate astea, nu sunt capabilă încă să divorțez, să plec de lângă cel care m-a rănit mult… Cum aş putea să îi spun mamei mele că vreau să divorțez? Ea, care e atât de mândră de fata ei, că are un soț atât de bun? Pentru ca dedesubturile putrede sunt încă acolo, ascunse, cu toate că au început să pută! Cum aş putea să îmi dezamăgesc mama atât de tare? În afară de asta, mai e şi el, soţul meu, care acum că a simțit că mă pierde, a început să se poarte cum trebuie, să îmi vorbească frumos, iar eu ca proasta mă gândesc: “Uite la el, săracul, cum aş putea să îi fac sufletul praf şi pulbere, aşa cum l-a făcut el pe al meu?”. Dar ceea ce mă sperie cel mai tare este faptul că pentru mama mea, ca să o văd fericită, aş putea să renunţ la fericirea mea, să renunț la visurile mele…
Guest post by Anonimă
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Trei lucruri pe care se întemeiază o relație de cuplu sănătoasă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
