Astăzi este o zi în care mă întreb şi te întreb ce înseamnă curajul. Nu de puţine ori banalizăm acest concept, aruncându-i ocheade străvezii, sfioase, judecându-l cu o superficialitate uneori improprie firii noastre de conquistadori, dispreţuindu-i capacitatea de-a ne transforma în omul ce suntem şi tânjim să devenim.
Deseori, îl asociem cu înfruntarea întunericului şi a monstruaselor creaturi ce-şi desprind conturul vicios din el, aşteptându-şi prada cea curajoasă, acea pradă care îndrăzneşte să facă saltul către beznă, moşcotind tremurător şi confundându-se ezitant cu Nyx. Cu acele perdele fluturânde sub atingerea curenţilor de aer. Însă niciuna dintre ele nu şopteşte ceva despre curaj, ci doar despre o înfruntare silită a fricii, al cărei efect este să activeze adrenalina ce mişună nestingherită-n valuri prin corp.
Curajul poate îmbraca mereu forma obstacolului sau a limitei, prin dioptriile laşităţii. Nu suntem mereu suficient de curajoşi; cu toate că nu ne e teamă. Şi, astfel, declarăm război propriilor merite şi drepturi. Şi uneori ne complacem într-un cerc searbăd şi vicios, a cărui rotaţie se identifică, fără cusur, cu cea a acelor de ceasornic, într-un al cărui singur minut parcurs hotărât, în interiorul nostru se desfăşoară milenii însetate de realitate. Că ne creăm de unii singuri piedici roz, pe care ne rezemăm şi adormim; dar, pe care nu îndrăznim să le depăşim. Pe care ar trebui să le demontăm.
Să le dărâmăm cu aceeaşi intransigenţă specifică lor şi şovăielilor noastre. Că nu sunt ale noastre, nu ne sunt reale, aşadar, nu ar trebui să le recunoaştem supremaţia, să le încoronăm şi să mai îngenunchem în faţa lor. Că meriţi să fii tu însuţi şi să exişti prin tine, nu să te abandonezi credinţelor celorlalţi. Că ar trebui să-ţi schimbi ochelarii şi, măcar din când în când să mai priveşti şi în alte direcţii decât cele înspre care bate vântul şi te poartă; şi să nu-ţi mai distrugi opincile prin gropi şi bălţi de fiecare dată când e soare. Că ar trebui să-ţi respecţi conştiinţa personală, nu pe a altora, chiar de a ta e ocupată tot de ei. Şi să înţelegi că nimeni nu-i perfect, dar fiecare are dreptul să încerce să devină. Să-ţi doreşti să-ţi fii tu, ţie, perfect.
Numai prin înlăturarea tuturor uniformelor, încolţeşte sămânţa schimbării. Merită să faci ceea ce meriţi. Dar, desigur, nu oricine merită curaj.
Curajul nu e un virus. E cel mai sănătos dintre droguri, căci, spre deosebire de celelalte, curajul e drogul regăsirii de sine. Curajul înseamnă să ştii să-noţi când te ia valul, chiar dacă n-ai învăţat.
Guestpost by Cristina Andreea Nichita
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
