Era din nou 31 decembrie. Nu era primul an în care Elena era singură. Fusese oricum un an ciudat, cu un filtru monocrom, ca un film vechi care oricât de intens este, lipsa culorilor îl face să pară cumva sec. Era încă devreme și știa că va fi o noapte tristă oricât va încerca ea să o ignore. Fără să vrea, a început să își amintească de alți ani în care a fost singură de revelion.
Până acum câțiva ani, cel mai rău dintre ei fusese când decisese să meargă la tatăl ei și să petreceacă cu familia lui și prietenii lui, numai ca să nu fie singură pentru că „nu este bine să fii singură la trecerea dintre ani”, așa cum îi spunea bunica ei – nomenclator de superstiții și vorbe de duh. Elena era încă acasă, era poate 7 seara când tatăl ei a sunat-o:
– Ce faci, dragă? Pe la ce oră crezi că ajungi?
– Nu știu, voiam acum să fac baie. Cred că pe la 10 așa, răspunse Elena cu un pic de emoții, știind că întrebările astea uneori au urmări foarte dureroase pentru ea.
– A, perfect! Așezam acum masa și nu sunt suficiente locuri, dar este bine, până ajungi tu termină lumea de mâncat și o să fie destul loc.
Elena a înghițit în sec, a simțit că se sufocă. Nu o durea, o sfâșia. Știa că tatăl ei nu își dă seama, dar suferința nu prea acordă sufletului circumstanțe atenuante. S-a recules cât a putut și l-a sunat înapoi găsind o scuză să nu mai vină, încercând din răsputeri să nu pară jignită sau rănită, știind că tatăl ei nu ar înțelege și o discuție despre asta ar fi penibilă pentru amândoi. Era oricum povestea relației ei cu el, așa că nu știa exact dacă să râdă sau să plângă.
Între timp relația cu tatăl ei se schimbase radical și multe dintre aceste întâmplări, deși nu fuseseră discutate, fuseseră regretate, în memoria Elenei rămăsese printre cele mai dureroase treceri dintre ani.
Cum viața este de obicei ambițioasă și vrea să se întreacă pe sine, a ținut morțiș să îi demonstreze Elenei că poate și mai rău. Mulți ani mai târziu, alt inevitabil 31 decembrie a venit. Elena, nu știa nici ea exact cum, avea o relație cu un bărbat însurat și, clișeic, mult mai în vârstă decât ea. Nu și-ar fi dorit oricum să fie cu el pentru „marele eveniment”, la fel cum nu și-ar fi dorit nici în orice altă zi să aibă cu el mai mult decât ce aveau. Era cel mai egocentrist om pe care îl cunoscuse și tragic sau comic, el era convins că este complet altruist.
A sunat-o seara, din mașină, în drum spre ultimele cumpărături. Elena a încercat să îi spună că este tristă, că vrea doar ca seara să treacă și că nu sărbătorește în nici un fel. Mare amator de discuții filozofice, el, altruist convins, i-a explicat că sigur i-ar fi plăcut și ei să petreacă cu cineva, dar mai mult ca sigur ideal ar fi fost să fie împreună, fiind sigur că tristețea ei este pentru că nu sunt împreună pentru acest eveniment. Elena renunțase să îi mai spună adevărul, era imposibil să îl convingi că nu este el centrul universului ei și leacul la toate suferințele.
Și-a continuat seara resemnată, cu avantajul experiențelor trecute: desfăcând o sticlă de șampanie scumpă, comandându-și ceva de mâncare, făcând o baie cu multă spumă și o carte și sfârșind pentru mare parte a serii la un serial, episoadele având avantajul de a te uita o oră sau cinci, în funcție de cât îi lua să se simtă pregătită de culcare.
La 12 noaptea a sunat-o să îi spună la mulți ani, cu un ton de fetiță de 15 ani, semn pentru Elena că probabil familia lui este în jur. Enervată de faptul că el din nou nu lua în considerare deloc ce îi zicea ea, ci doar ce considera el că ar trebui să zică și să simtă, a răspuns fără elan la urările lui. A fost un hop ușor de trecut, și-a reluat episodul după ce s-a uitat la artificii și enervarea de moment a trecut. Pe la 3 s-a băgat în pat, a mai citit câteva pagini din cartea care acum avea paginile puțin încrețite din cauza băii din ajun și a adormit.
La 7 dimineața s-a trezit din somn din cauza notificărilor repetate. De obicei nu auzea telefon din somn, dar același sunet repetat de 7-8 ori, de la o aplicație pe care o folosea mai mult cu el, au reușit să o rupă din visare. Poate încă adormită, nu a apucat să se gândească dacă este o idee bună să deschidă telefonul sau nu, așa că mai mult din reflex decât din orice altceva a făcut-o. A citit declarațiile spumoase de dragoste eternă și alte incursiuni profunde și a răspuns cu un pupic și cu o urare de noapte bună.
– „Adică îmi dai reject?”
Elena a citit buimacă și un val de nervi i-a urcat din stomac până în vârful capului. Obosise să îi spună că este tristă, că vrea doar să treacă șarada anului nou și se săturase să îi dea răspunsuri care să îi satisfacă orgoliul și totuși să nu o facă nici pe ea ipocrită. Voia doar liniște, nu își dorea nimic de la el, doar să țină măcar o data cont de ce îi spune și să renunțe la veșnica lui nevoie de preamărire.
– „Pe bune? Îți dau reject? Scuză-mă că nu sar drepți de fiecare dată când poți tu să îmi scrii.”
– „Eu am vrut doar să îți scriu pentru că asta simt, chiar dacă tu nu simți la fel. Credeam că o să citești mesajele când te trezești.”
– „Ok, dar este 7 dimineața. Înțeleg că acum ai terminat cu petrecerea și te-ai gândit ce nobil ar fi să îmi faci declarații mărinimoase, dar nu mă simt în stare să le apreciez, nu am starea necesară.”
– „Îmi pare rău că te-a deranjat că ți-am scris. Trebuia să nu îți scriu?”
– „Nu e cazul să îți dau eu instrucțiuni, că nu sunt mașină de spălat. Ai scris ce ai simțit și la fel am făcut și eu.”
– „Da, tu mă consideri un mincinos, un pervers, nu mai sunt lumina ta.”
Elena simțea că îi plesnește capul. Ura, ura din tot sufletul ei genul ăsta de manipulare. Ura să se simtă vinovată că nu apreciază grandoarea lui, că nu este recunoscătoare și iubitoare la asemenea dovezi de păsare.
Cearta a continuat fără sens, în scris, cu pauze lungi și fără șir. Nu s-a lăsat, nu a acceptat să întoarcă lucrurile și să își ceară scuze pentru cum se simte. Și cum se simțea? Oribil. Era copleșită, tristă, neputincioasă și nervoasă. Îi dădeau lacrimile pentru că era pur și simplu prea mult pentru ea. Și ca niciodată, pentru că nu recunoștea niciodată, îi scrie:
– „Chiar nu îmi doream să stau la 7 dimineața în vârful patului și să plâng. Îmi pare rău, dar vedem lucrurile foarte diferit. Îmi spui că nu mă acuzi de nimic și că nu te așteptai la nimic, dar te simți mincinos și pervers pentru că ți-am zis că nu pot aprecia declarațiile din zori după ce petrecerea s-a terminat? Aș avea o problemă gravă dacă nu m-aș simți vinovată, dar pur și simplu nu pot face față și la asta”
Ce a urmat, nu ar fi ghicit Elena nici într-o mie de ani. Da, era un egocentrist și un egoist, dar cumva ea credea că pedepsindu-l prin înfometare – adică nu îi aducea elogiile pe care el credea că le merită, deși rănit profund, îl va aduce la o oarecare resemnare. Dar el i-a scris:
– „Îmi trimiți o poză?”
Câteva secunde s-a gândit ce ar trebui să facă. În mare parte îi venea să îl dea dracului. Acum, ani mai târziu, este convinsă că asta trebuia să facă. Dar atunci, cu sufletul obosit, deja i se părea că mai rău nu poate fi și era curioasă ce urmează, așa că a tras puțin draperia și i-a trimis o poză cu ea așa, plânsă și sfârșită. Și cum viața chiar nu înșeală niciodată așteptările, răspunsul lui a fost:
– „Te vreau, te doresc. Aș vrea să te simt toată lipită de mine, să fii în mine.”
Pentru că se aștepta la orice, dar la asta nu, Elena a renunțat și a decis că nu mai poate continua, că vrea doar ca discuția să se termine și să se bage înapoi în pat. S-a dus să se spele pe față, și-a aprins o țigară și i-a trimis un pupic. Din păcate el a continuat:
– „Vrei să terminăm amândoi? Vreau să îmi dau drumul cu tine în prima zi din an. Vrei o poză cu el? Îmi trimiți o poză cu un picior, un sân, orice, vreau să te văd goală.”
Era efectiv șocată. Egocentrismul era ceva ce Elena credea că a înțeles, dar își dădea seama că s-a înșelat. Nici măcar nervoasă nu mai putea să fie, pentru că era pur și simplu depășită. Era destul de convinsă că după câțiva pupici o să scape. Se înșela din nou.
©Katia Chausheva
După vreo 20 de minute în care el continua să o întrebe dacă nu este și ea udă, dacă nu îl ajută pentru că vibrează tot de dorință, puterile Elenei au ajuns la final și a pus telefonul pe noptieră. Primele gânduri când a pus capul pe pernă erau încercări de a înțelege ce dracu’ s-a întâmplat și ce o fi în capul lui, cum putea el să își imagineze că ea și-l dorea în starea pe care o avea și pe care el o înrăutățise înzecit, dar un pic de luciditate a lovit-o și a realizat că nici nu contează, că probabil când se va trezi el va reveni la ignoranța de niveluri obișnuite și va începe ziua fără vreo aluzie la acea dimineață fatidică, de care cu siguranță ar avea viziuni diametral opuse.
Așa că, da, Elena își amintea acum cel mai rău început de an trăit de ea și de acum știa că viața nu trebuie provocată, că sigur putea și mai rău de atât și nu era dornică de o demonstrație. Totuși, ce o ajuta era faptul că știa că trece, că sentimentele și întâmplările aveau puterea de a-i schimba starea de la o secundă la alta și că oricât de rea ar fi o zi, următoarea se poate dovedi minunată. Elena, o știa prea bine, era o supraviețuitoare.
Guest post by O supraviețuitoare
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
