A trecut ceva vreme de când m-am întâlnit cu Pinky. La început mi-a atras atenția numele ei. Apoi i-am surprins privirea. Îmi aduc aminte și acum de acei doi ochi mari și cafenii care emanau tristețe. Era timidă și zâmbea rar, dar și atunci o făcea forțat. Iar de vorbit, vorbea și mai rar. Doar câte un cuvânt aruncat pe ici, pe colo, cel mai adesea un simplu ”da” sau ”nu”.
Întâlnirea mea cu Pinky a avut loc în cel mai mare bordel din Bangladesh. Dar nu vă grăbiți să trageți concluzii. Pinky nu e o prostituată. La vremea aceea avea doar 10 ani și venise în Daulatdia pentru a-și vedea după doi ani mama. Aceasta, însă, era o prostituată, așa că acum poate înțelegeți tristețea din ochii ”Rozaliei”.
În portul Goalundo Ghat am ajuns împreună cu o echipă de jurnaliști care bătea Bangladeshul în lung și în lat pentru a relata despre schimbările climatice din această țară și despre efectele pe care le au asupra populației. Am întâlnit oameni care și-au pierdut casele în timpul inundațiilor, oameni care văd cum fluviile le fură în fiecare zi pământul de sub picioare sau oameni care sufereau de sete din cauză că pânzele freatice fuseseră contaminate. Întâmplarea a făcut chiar ca în timpul expediției din Bangladesh, sudul țării să fie lovit de un puternic ciclon, care a omorât peste 10.000 de persoane.
Dar să revenim în port. Probabil vă întrebați ce legătură au schimbările climatice cu bordelul care ne-a făcut să ne oprim aici. Teoretic, niciuna și am putea pune totul pe seama curiozității jurnalistice. Dar nu ar fi tocmai corect, pentru că o mică legătură tot există.
Din cauza eroziunii solului și a debitului din ce în ce mai mare al apelor, multe stații de feriboturi au fost închise, iar transportatorii au fost nevoiți să se înghesuie toți aici, la confluența fluviilor Gange și Jamuna, pentru a-și putea duce orezul, iuta, sau trestia de zahăr din sud-vest, mai departe înspre capitala Dhaka.
De fapt, asta a fost prima imagine care mi-a rămas în minte când am ajuns în Goalundo Ghat. Șirul acela nesfârșit de camioane care așteptau să se îmbarce pe feribot. Erau sute, poate mii de camioane care stăteau cu marfa bine împăturită, cu prelatele trase, și se prăjeau la soare. În partea din față, camionagii așteptau la volan sunetul sirenei, care o dată la 15 minute anunța sosirea unui alt feribot. În spate, însă, camioanele erau părăsite.
Pinky cu mama ei/Pinky la salonul de cosmetică/Coloana de camioane
Pe unii șoferi îi puteai găsi pe la magazinele din preajmă. Le-am spus magazine, dar să nu vă gândiți la variantele moderne pe care le știm cu toții, cu vitrine și cu mărfuri așezate frumos pe rafturi. În Goalundo Ghat, magazinele înseamnă niște cocioabe, adesea fără ferestre sau uși, unde pe plite încinse se pregătește paratha, un tip de pâine tradițional, asemănător cu o clătită de-a noastră. În alte părți se fierbe de zor orezul, care apoi este apucat cu mâna și frământat puțin, până când se transformă în mici cocoloașe care sunt apoi mestecate cu satisfacție.
După masă, ca din pământ, apăreau vânzătorii de ceai, care strigau ca din gură de șarpe pe ulițe ”cha, cha”. Apoi se trece la mestecatul de pan, o combinație de frunze de betel și tutun, care înroșește dinții și te face să arăți ca un vampir.
Dupã cum spuneam, aici pot fi gãsiți unii șoferi. Pe ceilalți, cel mai adesea, îi gãsești pe aleile întunecate din Daulatdia, cartierul care adăpostește cel mai mare bordel din Bangladesh. Aici lucreazã peste 2.000 de femei care sunt vizitate în fiecare zi de circa 3.000 de bărbați. Un calcul simplu, ne spune cã o femeie ar avea zilnic un client, cel mult doi. Bineînțeles, însã, că lucrurile nu stau chiar așa.
În Daulatdia, cea mai tânără prostituată avea, la data la care am fost eu acolo, 13 ani. Cea mai în vârstă era trecută bine de 60 de ani și nu ne trebuie prea multă imaginație ca să ne dăm seama cine avea mai multă căutare.
Cele mai multe au ajuns să practice această meserie din cauza sărăciei în care s-au născut. Unele femei au fost amăgite cu diverse promisiuni şi au sfârşit în bordel. Altele, în schimb, nici măcar nu au mai fost duse cu vorba, ci au fost violate cu brutalitate. Şi-au căutat dreptatea în justiţie, dar nu au obţinut-o. Arătate cu degetul de societatea din Bangladesh, femeile s-au văzut nevoite să înceapă o altă viaţă – într-un bordel.
Multe suferă de sifilis sau gonoree. Altele au contractat virusul HIV. Chiar și așa continuă să lucreze în fiecare zi. Dacă n-ar mai lucra, ar muri de foame și cum informațiile legate de aceste boli sunt destul de limitate în această parte a lumii, clienții nu prea știu ce îi așteaptă. Dar și mai trist e că nici prostituatele nu realizează ce se întâmplă în corpul lor.
Pentru cele mai multe dintre ele, visul cel mai mare este să ajungă ”madame”, adică să aibă un grup de fete care să lucreze pentru ele. Dar pentru asta trebuie mai întâi să se răscumpere de la matroana lor, să aibă bani pentru a lua un loc și pentru a cumpăra la rândul lor alte fete.
Iar în Daulatdia, o vizită la prostituate se plătește în general cam cu 100 de taka, adică ceva mai mult de un dolar. Iar în timp, pielea se lasă, fața se încrețește și numărul clienților scade. Ca să mai întârzie momentul în care vor ajunge să traiască din milă, multe femei merg la salonul de cosmetică din sat. Din nou, nu vă gândiți la saloanele din orașele mari.
Cămăruțe mici, dar curate, dotate cu un scaun, o oglindă, câteva creme, rujuri și pudre, aduse pe bani grei din capitală. Dacă mai pui la socoteală și hainele, care trebuie schimbate periodic, și mâncarea de zi cu zi și banii care se duc la matroană, e evident că acestor femei nu le mai rămâne aproape nimic.
De aceea mama lui Pinky a trimis-o să stea departe de Daulatdia, cu bunicii. Pinky s-a născut în urma unui contact sexual cu un client. Habar nu avea cine e tatăl ei, și cred că nici mama nu știa. E ciudat să vorbești într-un astfel de context despre noroc, dar faptul că putea să locuiască la bunici era într-adevăr un mare noroc.
În acea zi, în Daulatdia, ne-am întâlnit cu o reprezentantă a unei asociații care lupta pentru drepturile femeilor. Ea ne-a spus că acolo trăiesc sute de copii, care habar nu au cine le este tatăl. Și asta nu era încă cea mai mare tragedie. Pentru multe dintre fetele care s-au născut în bordel, viitorul va fi același, mamele bazându-se pe faptul că atunci când ele nu vor mai fi atrăgătoare pentru clienți, vor trăi de pe urma banilor aduși de copii.
Nu și Pinky. Când am întrebat-o ce vrea să se facă atunci când va fi mare, pentru prima oară fața ei s-a înseninat și a pronunțat foarte clar: ”Vreau să fiu medic!”
A trecut ceva vreme de când m-am întâlnit cu Pinky și acum, că am ajuns la finalul acestei povești, mă întreb dacă a avut parte de viitorul roz la care visa atât de mult. Eu sper că da!
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
