Corpul meu e casa în care am crescut. E singura casă pe care o voi avea vreodată, a mea și doar a mea. O casă cu două picioare și-o inimă.
Aici am toate amintirile, toate fericirile, toate iubirile, toate lecțiile de viață, toate visurile, toate regretele și toate reușitele. Aici îi păstrez la căldură pe toți bipezii și patrupezii importanți din viața mea. Aici intru doar eu, doar eu fac curat (când fac!), aici doar eu mă pot ascunde, aici doar eu pot redecora (sau așa am crezut). Corpul ăsta mi-e acasă.
Începând cu ultimul an de facultate am reușit să-mi micșorez casa la jumătate. Ba chiar mai mult. Dacă e să număr toate kilogramele slăbite și apoi puse la loc în acești 12 ani (pentru că slăbitul ăsta e cu suișuri și coborâșuri), îmi dă un număr care trece ușor peste 80. Nu cântăresc acum greutatea pe care am lăsat-o în urmă.
Citiți și Eram cât un dulap
Rămân adânc ciopliți în mine anii în care târâiam prin viață, zi de zi, ani la rând… un surplus de Laura. Acel băgăjoi care mă făcea cumplit de nefericită. Era greu, urât, inutil și mă durea teribil. Mă făcea să-mi fie rușine mie cu mine. Kilogramele în plus puseseră stăpânire nu doar pe dulapul și pe frigiderul meu, ci pe întreaga-mi viață. Îmi influențau personalitatea, deciziile, relațiile și pasiunile. Ce mai! Trăiam după cât cântăream…
***
Dar cel mai greu n-a fost să slăbesc. Cel mai greu a fost să înțeleg cine sunt, ce-mi doresc și care sunt soluțiile pe termen lung. Greu a fost să mă privesc în oglindă și să-mi placă ce văd. Greu a fost să accept că un bărbat îmi iubește corpul mai mult decât mi-l iubesc eu. Greu a fost să-i dau voie acestei iubiri să mă vindece, să deschidă ferestrele în mine lăsând căldura lui blondă să-mi sărute cicatricile.
***
Abia împlinisem 31 de ani când am văzut pentru prima oară lumină în mine. Îmi schimbase oglinzile, îmi reparase crăpăturile din pereți, îmi pusese flori proaspete în vaze. ”Ești frumoasă, Laura! Ai un corp superb.”
Și l-am crezut. L-am crezut cu adevărat. Simplu, fără să mă răzvrătesc, fără să-l bănuiesc, fără să mă lupt cu tot ceea ce eu credeam despre mine, cu tot ce credeam că merit. L-am crezut și l-am lăsat să-mi schimbe părerea despre mine. Acum 31 de ani am primit de la mama și tata cel mai frumos cadou. Acum, la 31 de ani, am primit un altul, poate cel mai emoționant cadou pe care mi l-a făcut alt om: să mă iubesc.
***
Cel mai greu n-a fost să slăbesc. Cel mai greu a fost să lupt cu mine și să-mi schimb toate concepțiile despre nevoi și fericire. Cel mai greu a fost să găsesc o formă a casei mele în care să pot locui împăcată cu mine însămi. Să-mi fie drag să fiu eu. Așa cum sunt. Așa cum am reușit să mă modelez.
***
Dacă este să fac un inventar al acestei victorii, cred că înainte de toate, după Marele Meu Război, am câștigat sănătate. Am câștigat obiceiuri bune care au prins rădăcini în rutina mea, am câștigat încredere în mine și încredere în lume. Am câștigat pace interioară și-o poveste de viață pe care o pot povesti mai departe copiilor, prietenilor, familiei, oricui mă întreabă ”cum?”.
Dar nu în ultimul rând…
…m-am câștigat… pe mine.
Pe Laura o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Visează, gândește și acționează – deschide-ți o afacere!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
