Sărbătorim astăzi Ziua Copilului, aşa că aleg şi eu să o sărbătoresc, vorbindu-vă puţin despre cel mai dulce oraş pe care l-am vizitat până acum. Dulce prin contururile clădirilor desprinse parcă din poveştile ce mi-au legănat copilăria, prin pigmenţii în care erau îmbibate zidurile, prin magicul şi pitorescul ascuns în fiecare colţ de stradă. Am vizitat Praga în parg de iunie, acum ceva timp. Şi cum timpul estompează detalii, o să povestesc despre aroma cu care frumoasa capitală a Cehiei mi-a răsfăţat papilele gustative ale irisului, impregnându-se iremediabil în bolta-mi palatină a amintirii. Atât cât să vă deschid apetitul. Da da, cu desertul 🙂
Praga mea frumoasă…Praga mea e un Basm. Şi pentru că Basmul avea nevoie de un trup, l-au făcut oraş. Şi pentru că avea nevoie şi de un nume, i-au spus “Praha”. Praha, cum e trecută în buletin, arată ca o lume mirifică, în care cofetarii-demiurgi s-au întrecut pe sine în a crea nişte torturi trase-n pastel, care mai de care mai spectaculoase, mai somptuoase şi mai profund îmbrăcate în frişcă. “Şi nu mă duce pe mine în ispită… Şi nu mă duce pe mine în ispită…” îmi imaginez ca se rugau asiduu, în tăcere, siluetele domniţelor cu sânge albăstrui, râvnind la decadenţa dulceagă din jur. Aşa că zeii cofetari si-au transformat torturile în clădiri… şi-aşa le-am cunoscut şi eu.
În Praga, glicemia vizuală atinge cote excitante, însă, de la un punct, începi să te întrebi dacă nu cumva e rost de diabet. Se poate vorbi şi de Frumos în termeni de “prea mult”…? Capitala Cehiei e marcată de un pitoresc familiar, însă profund caracteristic. Aşa, ca şi cum ADN-ul oraşului ar fi plesnit şi-acum curge pe străzi, umplând de mercur venele celor ce-şi pierd sufletul prin colţuri de arhitectură ireală parcă.
Rătăcind pe străduţe, amestecându-mă cu ele într-un dans al uitării de sine, am simţit emoţia vibrându-mi în fiecare ungher: mă aşteptam ca, din moment în moment, să întâlnesc vreun balaur, vreun prinţ sau măcar să mă-mpiedic de-un condur de prinţesă. Nu m-ar fi mirat nici să mă întâlnesc cu Moş Crăciun sau cu Tinkerbell la Starbucks-ul din oraşul vechi, atât era de frumos.
Şi totuşi, sub masca zaharoasă, atent construită, mirosea parcă a sânge, a sacrificii şi a poveşti nespuse. Decorul de basm nu se acorda la unison cu locuitorii Pragăi, care purtau urmele unui timp trecut pentru lume, însă nu şi pentru ei. “Rămăşiţele comunismului”, a remarcat unul dintre colegii mei.
Dincolo de oraşul vechi, Basmul coboară în realitate şi, demachiat, vorbeşte despre traumele unui oraş c-o istorie zbuciumată: clădirile mugesc a gri şi se chinuie, parcă, să treacă cu bine de ziua de astăzi.
Praga rămâne pentru mine un fel de Neverland în care e plăcut să te scufunzi pentru a regăsi mirări şi frumuseţi din basmele copilăriei. Tocmai de aceea, mi se pare locul ideal pentru o vacanţă de familie. Mă şi imaginez plimbându-mă pe străzi cândva, alături de fetiţa-mi proprie, înveşmântată-n tul bleu ciel, c-un trandafir roz pierdut printre zulufi 🙂
O vară minunată vă doresc! Şi amintiţi-vă, din când în când, şi de copilărie 🙂
Şi vă invit acum la plimbare prin Praga:
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
