Am tot considerat Facebook-ul ca fiind jumătatea lumii reale. Ok, jumătatea a mai brează, mai strălucitoare și mai atrăgătoare. A perfectă, cum ar veni. Dar aflată cumva într-o relație de complementaritate cu cea reală. Altfel spus, haina care (nu) face pe om. Dar sub haina aia mirobolantă continuă să fie un om real, nu? Cu o viață reală. Pe care această rețea de socializare îl ajută să se laude, să se împăuneze, să se minuneze, intrând mai mult sau mai puțin în detalii. Desigur, unele profiluri sunt pline de postări impersonale și redistribuite, tangențiale cu gusturile utilizatorului, iar altele abundă în fotografii personale de la fiecare pas al zilei, fotografii pe care acasă nu le mai are nimeni păstrate pe acea hârtie pentru poze ce garanta trăinicia amintirilor la loc sigur. Lumea virtuală? Un fel de „Big Brother” la grămadă, din care nu lipsesc etichetele, polemicile, arătatul cu degetul, invidiile, iubirile, convingerile personale sau de grup, trădările și împăcările.
În orice caz, nu mi-am dat seama de ceva. Și anume că, pentru mulți, statul pe internet este mai mult decât atât. Muult mai mult decât atât. Like-urile și comentariile? Tentaculele cu care aceștia se agață de „viață”. Prin care se hrănesc și trăiesc. Câtă disponibilitate să ai să te implici în polemici interminabile cu oameni necunoscuți la postările altcuiva? Să te cerți, să te contrazici, să dai din casă, să te înjuri, să te superi, să te încarci de adrenalină, să suferi, să te enervezi, ce să mai, să-ți petreci toată inutila de zi săpând după contra-argumente și dovezi, după informații mai mult sau mai puțin private despre „dușmanii” ad-hoc. Și asta dintr-o cauză extrem de simplă – pentru că altceva nu știi ce să faci cu tine.
Recunosc, petrec mult timp pe internet, dar și pe Facebook și totuși, de-abia acum am avut revelația existenței acestei categorii de oameni pentru care activitatea pe net și în special pe această rețea de socializare este vitală. Poate și pentru că, deși abundă articole și studii pe tema asta, am preferat să cred că situația nu este chiar atât de gravă. Și, când colo, ce să vezi? E chiar mai rău!!
Sunt administratori de grupuri care iau personal orice postare, conducând cu mână de fier destinele grupului respectiv, iar când lipsesc puțin, fie anunță ferm și repetat – să nu intre tribul său în panică rămas nepăstorit – sau, pur și simplu, arhivează grupul până se întorc de la toaletă, nu cumva să miște cineva în front fără știrea și aprobarea lor. Sunt utilizatori pentru care abordarea necunoscuților prin mesaje private e maximă prioritate în viață. Cum o fac, asta e deja o altă discuție. De obicei, libidinos, agresiv, respingător… Și sunt alți utilizatori care se simt fericiți sau nenorociți, în funcție de cât de băgați în seamă au fost, de cât de mult au polemizat, de câte comentarii au combătut sau câți alți Facebook-iști cu ștate vechi i-au validat.
Descopăr cu uimire nedisimulată că online-ul este cel mai aprig câmp de bătaie, cea mai indecentă și parșivă scenă, cel mai trist spectacol uman și, în același timp, singura măsură a valorii multora dintre noi. Ființe cu chip de om și viață de marionetă încurcată în propriile sfori, într-un Matrix proprietate personală a unui oarecare. Mai deștept cu cinci minute, însă.
Citiţi şi
Voi ați observat cât de greu e pentru unii să suporte fericirea, binele sau succesul altora?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
