A început școala. De mult nu mai văzusem grupuri de elevi gălăgioși pe străzi. Totul pare să fi revenit la normal, deși stăm cu sabia lui Damocles deasupra capului și numărăm zilnic noii infectați cu Covid 19. Mutația virusului care ne-a blocat viețile pare să treacă prin întreg alfabetul grecesc, ajungând acum la “delta”. Inocenți, cu ghiozdanele lor colorate, elevii de clasa I speră că vor învăța anul acesta toate literele din abecedar.
Nu toți copiii au început, însă, anul școlar în același timp. La întrebarea mea mirată, cum de se întâmplă așa, mi-a răspuns un grup de mămici:
-Fetița mea e la Școala Franceză.
-Al meu, la Cambridge School.
-Americană
-Italiană…
Toate erau mândre de alegerea făcută pentru țâncii lor, care habar n-aveau că există și copii care merg la școli publice, acolo unde învățaseră, cu ceva ani în urmă chiar părinții lor.
*
Când am început eu clasa I, habar n-aveam că merg la o școală exclusivistă. Mama hotărâse că o să studiez pianul, iar eu acceptasem, cu încântare. Nu știam că alți părinți se căzniseră să-și aducă acolo copiii, nu neapărat pentru a-i îndruma spre o carieră artistică, ci pentru că era o școală nouă din centrul orașului, cu dascăli buni și, poate cel mai important aspect pentru perioada comunistă, acolo nu se învăța în schimburi.
Îmi amintesc cum tovarășul învățător obișnuia să-i amenințe pe elevii mai neascultători sau care nu-și învățau lecția, că o să-i trimită la “școala de cartier”. Eu, una, nu știam ce-i aia “școală de cartier”, dar tonul ridicat al învățătorului mă făcea să-mi înghețe sângele în vene la ideea că aș putea fi și eu vreoadată atât de aspru pedepsită.
Și totuși, ce înseamnă școlile private de acum versus școala “exclusivistă” de pe timpul lui Ceaușescu? Sau cum am “evoluat” noi de atunci.
Păi, în primul rând, atunci când își compară școlile odraslelor, nu le-am auzit pe mămici să întrebe cum sunt profesorii, ce materii fac sau care sunt exact facilitățile care diferențiază între ele școlile alese, ci, mai degrabă “cât e taxa la voi?” Iar taxa vine, cumva proporțional cu geanta pe care o poartă cu mândrie pe umăr respectivele doamne.
-Am fost tare neplăcut surprinsă, îmi povestește o amică, de atitudinea mamei unei colege a fetiței mele. Eu, sincer, am ales o școală privată cu predare în limba tatălui fetiței. Așa mi se pare normal, ca fiica mea să fie familiară cu ambele limbi și culturi. Româna o vorbește, oricum, cu mine. Știi ce-mi zice, deci, tipa, într-o zi?
-Nu, o asigur eu, că nu-mi trece prin cap cam ce anume ar fi putut să-i zică.
-Îmi spune: “Zi-i, dragă, soțului tău, să-ți ia și ție un Vuitton!” Îți spun sincer, m-a șocat. Nu numai că ar putea soțul meu să-mi ia, dar și eu aș putea să-mi cumpăr geanta aia. Doar că nu vreau. Nu-mi place să fiu etichetată după o simplă geantă și, îți spun drept, nu vreau să fiu “în rând” cu ele. Îmi amintesc că uram să port uniforma de elev, iar acum îmi displace ideea de a avea o geantă identică cu a celorlalte mămici cu care îmi mai beau uneori cafeaua. Chiar dacă această uniformizare are o conotație total opusă cu cea din comunism.
Într-adevăr, mă mir și eu de îndemnul femeii. Și mă mai întreb care or fi învățămintele primite de fiica ei în cei șapte ani de-acasă.
Îmi amintesc atunci de relatarea unei “pățanii” din școala mea generală, întâmplare pe care mama mi-a povestit-o abia acum.
Se pare că acum vreo trei decenii, învățătorul meu a convocat o ședință de urgență cu părinții. Ședința, înțeleg, n-a fost una normală, în care părinții erau informați despre situația noastră școlară sau despre strângerea de bani pentru fondul clasei. De aceea a și avut caracter de urgență. Motivul pentru care s-au întrunit învățătorul și părinții a peste 30 de copii a fost faptul că unul dintre elevi fusese trimis de acasă, pe lângă pachețelul de mâncare cu… o banană.
Pe cât de ilar mi se pare acum, pe atât de mult a fost apreciată de părinți această intervenție de urgență a dascălului.
Părinții băiatului au fost mustrați pentru comiterea acestei neglijențe și i-au asigurat, pe învățător și pe ceilalți părinți, că greșeala nu se va mai repeta.
Pesemne că o mulțime de copii îl priviseră cu ochi uimiți pe băiatul care desfăcea, tacticos, coaja bananei și se înfrupta, pofticios, din ea (poate că voi fi fost și eu printre ei, însă, sincer, chiar nu-mi mai amintesc). Cât de mult și-or fi dorit să mănânce și ei una?! De unde oare apăruse acest fruct exotic, cu aromă îmbietoare, în clasa lor în care, nici măcar a salam nu mirosea uneori?!
Nu știu exact ce se întâmplă în ziua de azi prin școli. Dar mi-ar plăcea să cred că mai există dascăli care, pe lângă materiile pe care le predau, au grijă și de dezvoltarea emoțională a elevilor. Cât despre părinți, poate ar trebui să pună mai mult accent pe “cei șapte ani de acasă”, care, știm bine, nu se învață nici la școlile publice, nici la cele private…
Toate articolele Ramonei, aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mersul la școală ca plecatul într-o excursie
Bolile cu transmitere sexuală – o mare problemă în lipsa educației
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
