Prima dată vezi marea. O mare galbenă care curge pe Bulevardul Basarabia. Apoi auzi oamenii. După accent, au venit din toată țara. Și din cel mai mare județ al României: diaspora. Ragazzi, benvenuti acasă!
Cei care erau copii acum treizeci de ani își duc de mână copiii. Numele lui Hagi e peste tot, așa cum se și cuvine. Suntem într-o procesiune către ceva sfânt: amintirile noastre.
Pe scenă e Loredana. Și Loredana e aici dinainte de ’90. Asta înseamnă ceva. Notti magiche. Lumea e a mea. Loredana știe să facă spectacol și face.
Copii. Mulți copii, care nu ne știu eroii decât din povești. Dragostea se dă mai departe. Ghemul de emoții din stomac și cravata de lacrimi care te strânge de gât. Nu plâng. Imnul cântat de Monica Anghel și o mulțime de copii.
Apoi ies ai noștri la încălzire. Sentimentul că sunt ai noștri. Că sunt echipa reprezentativă. Că aparținem unei țări pe care ei ne-au făcut să o iubim mai mult.
E ca într-un vis. Cei mai mulți au burți glorioase, sunt oameni cu nepoți acasă. Probabil le dă de furcă și colesterolul rău. Nu mai pot alerga ca în tinerețe. Dar mingea o ating la fel. Și-au păstrat tehnica. Rutina încălzirii. Pot să jur că l-am văzut pe Hagi la douăzeci și cinci de ani. L-am văzut pe Sabău tânăr. Pe Dorinel dintotdeauna.
Începe meciul. Aceleași trasee. Undeva a trăit în tot acest timp și fotbalul din vis. Și iată-l. Dorinel aleargă, neobosit, dintr-o bandă în alta. Hagi vede tot și pasează fără greșeală. Nu l-au lăsat nici genunchii, nici călcâiele.
Dincolo, la oaspeți, mai multe Baloane de Aur. Rivaldo se ține bine, Stoicikov nu mai poate, dar nu renunță.
Ilie Dumitrescu și Răducioiu nu joacă prea mult și sunt purtați pe bancă în aplauzele a zeci de mii de oameni. Record de audiență. Băieții noștri sunt cei mai iubiți oameni din România.
Hagi joacă mai departe pentru public. Marchează oaspeții. O dată, de două ori. La pauză alte emoții. Se face întunericul din care izbucnește lumina. Vocea lui Țopescu îți mângâie inima și mai puternică decât toate e dragostea. Uneori, mulțimile nu greșesc. Acum nu greșesc. Dragostea îndelung rabdă.
Gazdele, mai bune după pauză. Basarab Nică Panduru mai știe. Arbitrajul e blând și Hagi egalează, Stelea ne-a salvat în câteva rânduri. Scorul nu contează. Totuşi: am câştigat. Gâlcă e în formă, el a închis tabela. 3-2. La fel ca atunci, cu Argentina…
Contează că Belo are aceași eleganță. Jean Vlădoiu nu și-a pierdut ambiția. Lupescu stă bine în teren.
Dan Petrescu a obosit și a ieșit. Eu port un tricou cu numele Bursucului și nu plâng. Nu plâng. Tu plângi.
Jucătorii tot ies și intră. Uite-l pe Adi Ilie! Moldovan! Anghel Iordănescu are momente când uită că e un meci amical și iese să dea indicații.
De fapt, toți uită și sunt iar tineri, încearcă sprinturi dincolo de limitele posibilităților fizice. Pun suflet și asta se vede și asta contează, mereu a contat.
România nu a ieșit campioană mondială la fotbal, dar a avut o generație care nu poate fi uitată. Ei au scris cea mai frumoasă poveste din România.
E frumos în amintire și e frumos în seara aceasta de mai când nu plâng. Sunt om în toată firea, dar sunt și copilul care a văzut Italia ’90 ca pe o minune, iar în ’94 a trăit visul american și cerul nu a fost niciodată mai frumos. Nu plâng. Tu plângi.
Gică Popescu e mereu cu capul sus. Contează. Contează oamenii care îi strigă numele lui Lăcătuș ca și cum ar vrea să se întoarcă în trecut și să nu mai plece de acolo. Băieții noștri sunt mai vechi decât internetul. Noi am fost fericiți în epoca telefoanelor cu fisă și avem inimile pline.
Didi Prodan trăiește prin fiul său, Răzvan. Cel mai emoționant moment dintr-o seară oricum răvășitoare a fost în minutul 3. Minutul lui Didi. Didi Prodan e în cer, el a rămas tânăr.
Meciul a fost doar un pretext. Nostalgia își face datoria. De ce îmi ard obrajii? Nu plâng, sunt om în toată firea!
Fluierul final. Minutul 94. Totul a fost gândit. Și liniștea de la urmă, liniștea care vine din aceea că iubirea nu s-a sfârșit.
Turul de onoare. Muzica de despărțire. Premierea. Hora dinspre miezul nopții.
Apoi: marea galbenă curgând pe străzile orașului în noapte. Noapte albă și magică și chiar nu plâng. Cred că mi-a purtat vântul ceva în ochi.
Niciodată nu am auzit mai mulți români spunând mulțumesc. Deci, așa am putea fi când suntem împreună și nu ne urâm.
Hagi chiar a fost președinte cum a cerut mulțimea acum treizeci de ani. El ne-a dat această constituție a iubirii. Și, la urmă, și el a vorbit tot despre iubire.
Stadionul a erupt și a confirmat. Aceasta a fost cea mai frumoasă poveste de dragoste din istoria noastră și nu plâng.
Suntem mai bogați cu încă o amintire și o vom purta ca pe o medalie până la sfârșitul zilelor ce ne-au rămas.
A trecut timpul, stadionul rămâne în urmă și, uite, oamenii merg către restul vieții lor. Marea galbenă curge, curge, curge.
Am fost acolo și am văzut cei mai iubiți oameni din România și povestea asta, de fapt, nici nu are o încheiere. Iubirea adevărată nu are încheiere. Ce poate fi mai frumos?
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
O scuză, o naştere şi-un meci de fotbal
Viaţa sexuală a cuplului. Pe vârste
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
