Nu sunt uşor de recunoscut şi nu se deosebesc cu nimic de restul muritorilor: se îndrăgostesc la fel de repede, pot iubi, pot arde cu pasiune, scrie poeme şi face gesturi excepţionale pentru persoana iubită. Un singur lucru nu li se întâmplă: ei nu suferă din iubire, nu sunt dezamăgiţi, nu sunt victime ale despărţirilor, iar lacrimile lor sunt lacrimi de crocodil. Sunt cei care ucid iubirea.
Sunt acele persoane, bărbaţi sau femei, care, din, senin, decid să se retragă, să se oprească, să stopeze brusc cursul firesc al unei relaţii. Al unei poveşti de iubire. Decizia lor nu are nimic de a face cu prezenţa sau nu a iubirii, deoarece, de regulă, ele decid această amputare atunci când iubesc! Decizia lor nu are nimic de-a face nici cu vreun moment precis, deoarece auto-amputarea dar şi amputarea fără anestezie a celuilalt poate avea loc la fel de bine la început de relaţie, în stadiu de flirt, după un an sau doi, în plină relaţia deja începută, la o schimbare de etapă (trecerea de la faza de flirt la cea de relaţie, sau de cimentare a ei).
Ca lovite de streche, acele persoane, simţind că iubesc şi poate cu atât mai mult, simţind că poate sunt iubite, simţind că persoana pe care o iubesc este poate chiar jumătatea vieţii lor, à la Platon, aceste persoane dispar subit din viaţa noastră. Se ascund în spatele unui zid al tăcerii, nu mai răspund la niciun stimul relaţional (telefon, mesaj, Facebook), evită orice întâlnire, se mută din oraş, decid unilateral să spună pur şi simplu adio.
Atitudinea lor poate fi precedată sau nu de vreo explicaţie, dar până la urmă rezultatul este acelaşi: partenerul, victima, se trezeşte aruncată într-un vid din care cu greu poate ieşi, mai ales pentru că din ecuaţie lipseşte elementul înţelegerii. Răspunsul la o întrebare simplă, DE CE? De ce s-a ajuns aici atât timp cât iubirea exista, eu existam, nu s-a întâmplat nimic tragic, notabil, supărător, viaţa era frumoasă. Durerea pierderii într-un asemenea caz este cu atât mai greu de absorbit, de uitat, de traversat, pentru că practic nu există un scandal, o jignire, un gest imoral, ceva care ar justifica dar şi declanşa ura. Furia.
Dacă este totuşi invocat un motiv – în cazul cel mai bun – el este superficial, însă, surprinzător, el “prinde” şi acţionează ca o ghilotină, este fără drept de apel, este un argument împotriva căruia nu se poate lupta. Cele mai frecvente explicaţii sunt distanţa şi diferenţa de vârstă. “Nu avem niciun viitor deoarece locuim prea departe unul de altul” sau “nu avem niciun viitor pentru că între noi sunt prea mulţi ani”, într-un sens sau în altul.
Adevărul este că în faţa unei persoane inteligente aceste argumente nu ţin. Iubirea nu este şi nu a fost niciodată o temniţă în care închidem persoana iubită, ci un cer fără limite, un orizont ideatic şi corporal în care singurele obstacole sunt cele pe care ni le impunem. Iubirea ne ajută să creştem, împreună, alături, dar nu contopiţi, absorbiţi, el de ea sau ea de el. Timpii în care cei doi nu sunt împreună sunt timpi în care fiecare îşi construieşte propriul drum profesional, drum punctat de aşteptarea revederii. O aşteptare în care iubirea care nu ucide independenţa devine stăpân absolut, fără a fi tiran. De altfel, în Occident cuplul absolut înregistrează o mutaţie interesantă, care confirmă această teorie: partenerii nu mai locuiesc împreună, nu se mai văd zilnic, adeseori nici nu locuiesc în aceeaşi ţară. Iubirea nu mai este cotidian ci provocare, nu constrângere legală ci sărbătoare.
Cuplurile în care El este mai în vârstă nu sunt neobişnuite. Sunt considerate mai “normale” decât cele în care Ea este mai în vârstă. O atitudine, cred, greşită, căci din ce în ce mai mult, astăzi, începe să-şi facă loc sentimentul de a fi împreună în absolut, nu pentru posteritate. Femeile doresc acum să se ocupe iniţial de carieră şi apoi de o familie cu copii. Sau fără. Acesta este deci încă un tip de cuplu care se loveşte de prejudecăţi. Dar care câştigă teren căci, până la urmă, bărbaţii sunt doar nişte copii mai mari care se simt în siguranţă lângă o femeie care le conferă acest statut. Care îi confortează în complacere.
Deci ambele motive sunt futilităţi.
Este oare, în consecinţă, posibil să ne ferim de asemenea oameni, toxici, care ucid iubirea până la urmă de teamă, pentru a se proteja? De teamă de a nu se pierde pe sine şi o aşa-zisă putere a independenţei şi a stăpânirii de sine? De oameni care consideră iubirea ca un blestem, o slăbiciune? Sau de oameni decişi să plătească astfel, să pedepsească astfel toate posibilele alternative pentru o mai veche foarte dureroasă dezamăgire în iubire? Din păcate, nu. Nimic nu îi anunţă şi nimic nu îi deosebeşte de ceilalţi muritori. Este chestie de noroc să nu cazi peste ei, sau ei peste tine.
Căci “iubirea nu este făcută pentru achitaţi, nici pentru cei Aleşi. Ea se află în rândul victimelor şi al sacrificaţilor, în rândul condamnaţilor care încearcă, asemeni mie, să-şi găsească salvarea şi care, de fapt, îşi zdrobesc dinţii muşcând din ea”. Citatul scriitoarei Linda Lê, autor franco-vietnamez care nu a fost tradus încă în România, este unul trist: am înlocuit literatura cu iubire. Dar iubirea este literatură. Primiţi ceea ce vi se întâmplă, dacă aveţi şansa de a cădea sau nu peste o persoană care ucide iubirea, ca pe o carte deschisă, o carte cu multiple finaluri. Sigur, nu veţi înţelege mereu totul, dar destinul aranjează savant lucrurile, chiar dacă nu avem răbdarea de a accepta acest lucru, iar iubirea pe care o pierdem sau nu o trăim poate reveni atunci când un anumit ritm îi permite acest retur. Într-un punct anume de convergenţă. Iar persoana care vă va primi într-un final, într-un port, poate fi întocmai cea care a crezut, cândva, că iubirea poate fi distrusă unilateral.
Pe Iulia o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Obsesia perfecțiunii – The American (Joika)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
