Pentru a iubi mașinile trebuie să le înțelegi și apoi să le simți. Cu inima. Iar pentru a ajunge la cuvinte mari trebuie să parcurgi niște pași. Plictisitori pentru unii, plini de tipare pentru alții, descoperitori pentru cei mai mulți. De la momentul în care o vezi pe stradă și-ți atrage privirile și începe să se joace cu mintea ta, lucrând încet undeva în creier pentru a-și desăvârși opera, și până la momentul în care e a ta, în care poți s-o mângâi și s-o simți, există câteva stagii de pregătire psihosomatică prin care trecem. Nu e opțional. Dar puțini ajung să parcurgă toate nivelurile și să ajungă la starea de iubire competentă, de atracție veritabilă. Născută, nu făcută.
Există multe tipuri de iubire pentru mașini. E iubirea aia superficială instinctuală, pe care o vezi descătușată animalic în vecinul care-și spală tacticos zilnic noua achiziție, uitând de faptul că acum câteva luni, când și-a cumpărat anterioara mașină, a trecut prin aceleași momente de afecțiune supremă. Până când s-a prins că mașina nu-i oferă același nivel de atenție și a lăsat-o să zacă în suc propriu în parcare, plină de praf și de frunze uscate.
Apoi, avem iubirea bazată pe statut, un tip de relație care nu-și construiește conceptul pe naturalețe, ci pe sumele de bani investite în prietena motorizată. Cu un apendice inclus oferit de statusul social răsărit din mărime și marcă. Aici nu va fi niciodată pasiune adevărată. E pur și simplu apartenență economică la un grup. E ca și cum nu ai alege femeia pe care o iubești din cauza faptului că aparține unui grup social inferior. O alegi pe cea pe care o simți cât de cât apropiată de conceptul tău de perfecțiune dintr-o listă în care îți este foarte clar că nu se află nimic care să te mulțumească pe de-a-ntregul. Și apoi începi să te minți, pentru că, după ce ai investit enorm în ea, trebuie să faci astfel încât să pară că relația voastră e de neclintit. Dar este. Și te minți.
Există și un tip de legătură care-și are rădăcinile în respect. Nu înțelegi prea mult din ce vrea să(-ți) comunice mașina, dar te-ai pricopsit cu ea și atunci faci astfel încât să păreți inseparabili, deși știi foarte bine că tu-ți dorești altceva și că, dacă ar putea vorbi, și ea te-ar trimite cu prima ocazie pe orbită. Nu vei face niciun efort pentru a o înțelege, iar asta doare. Știu, ea nu-ți va spune niciodată asta. De ce respect? Pentru că ești, totuși, îndeajuns de cerebral încât să te prinzi că mașina poate mai mult decât tine.
Apoi venim noi, cei care respiră mașini. Cei care aleg înainte de a decide și cei care cunosc înainte de a recunoaște. Suntem cei care înțeleg că fiecare curbă, fiecare linie, fiecare punct devin rezultatele deciziilor unor oameni pasionați care au creat forma perfectă în care să te regăsești. Oamenii care ți-au construit iubita sunt Dumnezeii tăi, iar mașina este Eva ta. Suntem cei care văd mai departe de culoare și înțeleg texturi, gusturi, mirosuri și granulații. Facem parte din grupul celor care simt că mașina este pur și simplu o prelungire a personalității, nimic mai mult. Este un “tu” îmbrăcat în foi din metal.
Nu trebuie și nu vrei să demonstrezi asta vreodată, așa cum nu trebuie să explici că degetul arătător îți aparține. Ești cel care nu trebuie să se gândească la elemente precum spațiul din portbagaj, suspensii și motor, pentru că știi foarte bine că ele ți se potrivesc pur și simplu, fără să ai nevoie de argumente matematice. Nu trebuie să ai nevoie de mașina asta, ea are nevoie de tine. Te caută și te găsește.
“Fără suflet am fi doar niște mașini”, spune un mesaj pe care Alfa Romeo l-a promovat recent. La fel cum unul dintre oamenii care se ocupă de dezvoltarea modelelor Porsche, Michael Mauer, nu are probleme în a recunoaște faptul că nu cumperi un Porsche 911 cu mintea, ci cu inima. “Pasionații de mașini aleg un 911 pentru emoția pe care le-o provoacă și nu pentru că au nevoie de el. Decizia de a cumpăra un Porsche nu este niciodată una rațională”.
Trebuie să ajungi aici pentru a iubi cu adevărat mașinile. Iubirea adevărată este cardio, nu neuro.
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
David Popovici merită. Dincolo de faptul că e treaba lui. Punct.
Obsesia perfecțiunii – The American (Joika)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
