Nu sunt o fire aventuroasă, dar, ca orice femeie, am fost şi eu curtată şi admirată şi, tot ca orice femeie, nu am putut rămâne mereu indiferentă la adoraţia primită. Nu cred că mă poate condamna cineva pentru asta, nu-i aşa? Mă rog, nu am precizat poate un mic detaliu şi anume că toate astea se întâmplau în timp ce logodnicul meu fusese detaşat cu serviciul pentru doi ani la Paris.
Aşa că, între ocheadele de la Bucureşti şi escapadele romantice în oraşul luminilor, timpul trecea fără tresăriri. Cu nici două luni înainte de întoarcerea lui şi după ultimul meu drum la Paris, am cunoscut însă un bărbat diferit de toţi ceilalţi. Ştiu, mereu cel care-ţi dă palpitaţii şi-ţi mută centrul de greutate în stomac este „diferit” de restul lumii. Şi cu toate acestea, era ceva la bărbatul ăsta – aparent banal – care mi-a oprit pentru câteva secunde bătăile inimii pentru ca apoi să mi le reseteze în ritmul inimii lui. De ce a făcut-o? Hmm… el nu a făcut nimic. Şi nici eu. Pur şi simplu, faptul că ni s-au intersectat drumurile a făcut totul. Aveam puţin timp la dispoziţie – cele două luni – şi nevoia de a mă limpezi, de a şti ce naiba să fac. Noul el începuse să mă curteze asiduu, părea că imediat vine sfârşitul lumii şi dragostea lui îşi cerea împlinirea înainte. Noua eu, zăpăcită de o astfel de întâmplare apocaliptică, mă zbăteam între conştiinţă (că una este să accepţi să fii admirată şi curtată, poate chiar şi să încurajezi aceste comportamente care, până la urmă sunt inofensive pentru că le pot pune punct oricând vreau şi alta este să îmi dau seama că, în acest caz, controlul nu mai este la mine…) şi pasiune.
Astfel, am hotărât să mizez totul pe o singură carte. Deja începuse numărătoarea inversă – exact 28 de zile până la întoarcerea logodnicului meu. 28 de nenorocite de zile în care eu trebuia să mă hotărăsc ce fac cu inima şi cu sufletul meu. Eram în continuare ataşată de cel care îmi fusese alături în ultimii şapte ani, însă tremuram de dorul celui pe care soarta mi-l scosese de-abia acum în cale. De aceea, am marşat şi, cu prima ocazie – foarte curând după ce am luat această hotărâre – i-am spus da. Mă simţeam eliberată prin faptul că, în sfârşit, luasem o hotărâre. Nu ştiu însă şi dacă eram pregătită să mi-o asum până la capăt.
Întâlnirea cu el a fost mai presus de cuvinte. Înainte am avut grijă să-i prezint cea mai bună versiune a mea. Nu am ezitat nici să vizitez cosmeticiana, nici să trec pe sucuri de fructe cu două zile înainte de momentul zero, nici să-mi schimb look-ul abordând o pieptănătură total nouă, posibilă şi datorită uneia dintre aceste plăci de îndreptat părul pe care mi-o cumpărasem de aici, special pentru marea ocazie. Mă priveam în oglindă şi nu mă recunoaşteam. Transformare exterioară fusese desăvârşită de cea interioară, iar strălucirea nu venea doar din reflexele şuviţelor mele altădată rebele, acum timide, căzând blând şi neabătut, în cascade drepte pe umeri, ci, mai ales, din adâncurile ochilor care, pe lângă emoţia şi pasiunea intensă, ascundeau şi o vagă urmă de tristeţe – conştiinţa păcatului.
Şi pe măsură ce trecea timpul – tic-tac – si zilele se scurgeau, zbaterea mea creştea, căci tot nu ştiam ce să fac, ce decizie să iau. Deja începusem o relaţie cu noul el. Ştia că sunt logodită, dar era convins că alegerea mea fusese făcută. Of, Doamne, bărbaţii au mereu impresia că o femeie este alcătuită din două nonculori – alb şi negru. Că lucrurile sunt mereu simple, oscilând doar între da şi nu, fără cale de mijloc. Şi cât de mult greşesc…
Cum s-au terminat toate acestea vă întrebaţi? Destul de… neaşteptat. Cu două zile înainte de sosirea logodnicului meu, actualul iubit mi-a spus cât se poate de serios şi, în acelaşi timp, mândru de el, că şi-a anunţat… nevasta că vrea să divorţeze! CEEEE??? Care nevastă? Adică era însurat şi eu nu am ştiut? Să ne înţelegem, nu sunt lupul moralist aici, ci faptul că nu a fost sincer m-a rupt pe dinăuntru mai mult decât bomba cu mariajul său acum, vezi, Doamne, destrămat. Eu i-am spus din start în ce situaţie mă aflu. Morală şi nu prea, să zicem, dar cu cărţile pe faţă. Şi el vine acum să-mi dea marea veste? Toată lumea mea de patimă, dor şi iubire nebună s-a sfărâmat… Mi-am dat seama cât de tare o luasem razna. Şi au rămas lacrimi, durere şi o hotărâre. Alta. În sfârşit, cea bună. Aproape cea mai bună…
Da, am rămas împreună cu logodnicul meu. A fost uimit să vadă cât de mult mă schimbasem în cele două luni în care el nu mă văzuse. Şi acolo, în aeroport, i-am mărturisit spăşită că-i greşisem. Că mă tulburase distanţa versus prezenţă şi că nu am nicio scuză.
Şi el m-a iertat. Şi eu nu m-am iertat. Căci nici până azi nu am putut să renunţ la un detaliu care, cumva, complicat şi întortocheat, de neexplicat, cum numai o femeie poate înţelege, pentru mine reprezenta simbolul unei patimi care arsese până la capăt: părul meu întins, cuminte, neted şi supus ale cărui fluturări în mers îmi aduceau aminte că, odată, demult, am trecut razant pe lângă iubirea vieţii mele…
Citiţi şi
Da, dragostea este un accident!
Parthenope sau iubirea ca act necesar de supraviețuire
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
