Margaret Mitchell, scriitoarea americană care a primit pe 3 mai 1937 premiul Pulitzer pentru romanul “Pe aripile vântului”, devenit doi ani mai târziu celebrul film de Oscar, spunea așa:
“Nu mi-a plăcut niciodată să adun cioburile sparte şi să le lipesc la loc, spunându-mi că vasul e nou. Ceea ce s-a spart, s-a spart; şi prefer să-mi amintesc cu plăcere de vasul întreg, decât să-l am înaintea mea şi să-i văd crăpăturile tot restul vieţii mele.”
Japonezii, în schimb, cred altceva: că nimic nu este vreodată cu adevărat stricat și aceasta este filosofia din spatele artei Kintsugi (Kintsukuroi) – de a restaura un obiect până la a-l transforma în ceva prețios, devenită cu anii și arta de a îmbrățișa imperfecțiunea și de a-ți iubi defectele.
Această tehnică veche de 500 de ani nu numai că restabilește funcționalitatea obiectelor sparte, dar este o lecție utilă pentru viață. Europenii au denumit-o romantic “arta cicatricilor prețioase”, dar filosofiile de viață occidentale sunt atât de diferite de cele orientale… Treptat, însă, de la tehnica de migăloasă recompunere a unui obiect de porțelan/ceramică din cioburi cu un lac special amestecat cu aur (de aici îi vine și numele), s-a ajuns la tehnicile de recompunere psihică a oamenilor după câte un accident. Până la acceptare și trecut cu grație mai departe în călătoria numită viață.
În multe forme de artă din Japonia se regăsește noțiunea de frumusețe prin imperfecțiune. Wabi-sabi este una dintre ele, o artă care celebrează trecerea timpului și pagubele sale sublime.
Wabi – sabi: suntem bogați prin slăbiciunile, defectele și imperfecțiunile noastre
Revenind la Kintsugi, vă las câteva imagini grăitoare aparținând prietenei Catchy – Monica Bîldea (avem un interviu cu Monica despre senzaționala ei realizare).
Aceasta a fost doar o introducere (cu multe informații, adevărat) pentru a vă prezenta cartea lui Tomás Navarro, maestru kintsukuroi. Un ghid inspirator care ne învață că adversitatea (n.red. împrejurare potrivnică, situație grea, dificultate cu care cineva are de luptat) poate fi o oportunitate de a ne transforma în oameni mai puternici și mai frumoși. Reconstruiți, cu cicatricile le vedere, simbol al fragilității, dar și al forței și frumuseții.
“Kintsukuroi. Arta de a vindeca rănile emoționale”
Englezii au un cuvânt legat de starea de a fi “spart/stricat” – brokenness: starea în care o durere emoțională puternică te împiedică să trăiești o viață normală sau să duci o viață sănătoasă.
Cartea poate fi cumpărată de aici.
Vă oferim două fragmente. dacă rezonați, știți ce aveți de făcut. 🙂
***
Este necesar să adun cioburile?
“Putem crede că adversitatea a trecut deja, că abuzul s-a terminat și că timpul ne va ajuta să așezăm toate lucrurile la locul lor, dar regret să îți spun că această idee nu este nici validă, nici acceptabilă. Sfârșitul abuzului nu înseamnă deloc sfârșitul problemei. Sfârșitul unei boli nu înseamnă sfârșitul problemei. Sfârșitul unui proces de căutare a unui loc de muncă nu este sfârșitul problemei.
Adevărul este că abuzul, suferința și adversitatea lasă o rană în sufletul tău care cere voință și acțiunea ta de vindecare. Dacă nu aduni cioburile, vei lăsa vindecarea la voia întâmplării, ceea ce este la fel de periculos ca atunci când ai lasă un cimpanzeu să-ți vindece un picior rupt; poate fi capabil să-l îndrepte și chiar să-l pună în atele, dar cu siguranță nu va fi o execuție prea fină.
Aici cheia stă în mai mult sau mai puțin. Te simți bine? Mai mult sau mai puțin… Dar cum e mai mult sau mai puțin? Un bun proces de reparație trebuie făcut bine, conștiincios, nu e suficient să fie mai mult sau mai puțin.
Odată ce adversitatea a fost îndurată, consecințele ei pot dura mult timp, atâta cât permiți tu sau cineva apropiat. Poate ai fost maltratat, poate ai reușit să pleci din casa părinților tăi care te torturau, dar atât timp cât nu gestionezi trecutul, vei continuă să ai coșmaruri, să te simți nesigur, să te compari cu ceilalți oameni și să te izolezi la nivel social.
Poate ai suferit de o dependență de vreun drog și ai trecut peste asta, dar dacă nu îți gestionezi trecutul vei continuă să trăiești dominat de frica de o recidivă, învinovățindu-te pentru toată durerea pe care ai provocat-o și simțindu-te nesigur, fugind de fantomele trecutului.
Poate ai avut o experiență în viața amoroasă, dar dacă nu înveți din ceea ce s-a întâmplat și nu închizi acea etapă, nu vei mai putea iubi din nou pe deplin. Așa că nu fugi de fricile tale, de demonii tăi sau de monștrii care te urmăresc. Oprește-te, întoarce-te și privește-i față în față.”
***
“Când trăim intens, ne asumăm multe riscuri și devenim mai fragili. Oamenii care nu fac nimic, nu suferă nimic. Dar evitarea de a face lucruri din teama de a fi răniți, nu este o cale spre creștere.
Atunci când amestecăm temerile noastre cu realitatea, ne limităm pe noi înșine. Până și deciziile pe care nu le luăm ne provoacă durere.
Să fim atenți la modul în care interpretăm ceea ce ni se întâmplă. Dacă nu avem o explicație care să ne aducă pace, să nu inventăm una.
Ce face ca un tip de durere emoțională să fie mai intensă decât alta? Ei bine, depinde de atașamentul emoțional față de sursa durerii. Ceea ce doare mai intens este ceea ce ne afectează în mod direct pe noi sau pe cei pe care îi iubim. Ceea ce doare mai tare este ceea ce afectează cele mai mari aspirații și obiective ale noastre. Ne rănește mai ușor ceea ce ne afectează dorințele sau temerile și, cu cât este mai intensă dorința noastră, cu atât mai dureroasă este frustrarea noastră atunci când nu o realizăm. Implicarea emoțională determină și explică intensitatea durerii noastre. Cu cât implicarea emoțională este mai mare, cu atât durerea este mai mare.
Când durerea intră pe ușă, perspectiva iese pe fereastră, luând cu ea capacitatea noastră de a raționa corect, de a analiza evenimentele și de a lua decizii bune.
De fiecare dată când ne amintim ce s-a întâmplat, transformăm ceea ce s-a întâmplat. Niciuna dintre experiențele noastre nu este în zadar, dacă suntem capabili să învățăm din ceea ce ni s-a întâmplat și din suferința și durerea pe care ni le-a provocat. Dar nu vom fi capabili să învățăm din ceea ce s-a întâmplat, dacă nu privim înapoi și nu ne analizăm experiențele.
A-ți căra trecutul este ca și cum ai purta un rucsac imens plin de pietre care te împiedică să mergi liber. Dar, pentru a merge prin viață, tot ce ai nevoie este puțină apă și mâncare, un vis și o destinație – și, la limită, probabil că te poți descurca și fără o destinație. Lasă trecutul să fie trecut, învață din ceea ce s-a întâmplat și încheie acel capitol.
Convingerile tale îți alimentează deciziile, temerile și dorințele. Cunoașterea te va elibera, așa că fă un efort să înveți, să studiezi, să citești, să călătorești.”
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
