Monica se așază la birou și, sorbind din cafeaua aburindă își deschide, mecanic, computerul. Mișcările astea automate le face în fiecare dimineață, când, deși parcă îi mai trebuie încă vreo două ore ca să se deștepte de-a binelea, până să o facă, se trezește… muncind.
Iarăși întârziase, deși se grăbise cât putuse. Își aruncase o rochie pe ea, se machiase minimalist și își îndreptase părul cu placa în numai 15 minute. Însă schimbatul genții (nu prevăzuse de cu seară că aceasta nu se asortează cu patofii), firul de la ciorap, nărăvaș, care se găsise să se rupă tocmai când să iasă pe ușă și alte mici accidente, pe care poate doar femeile sunt în stare să le înțeleagă, o făcuseră să ajungă iar ultima la serviciu. Ba, încă, să își atragă și o mustrare din partea colegei de birou, care, deși nu-i atrăsese atenția cu vorbe, o făcuse din priviri. Însă Monica n-avea chef să-și strice “zen”-ul de dimineață, mai ales că n-avea timp să se gândească decât la deadline-ul care îi expira azi.
Se întreabă totuși cum de colega ei aproape că nu întârzie niciodată?! Și când are timp să se ocupe și de copil? Să gătească. Dar, mai ales, când avusese timp să-și găsească un soț?
Mai ia o gură de cafea, își alungă orice alte gânduri care nu au legătură cu raportul pe care îl are de predat și începe să scrie. Își dă seama că trebuie să verifice un articol din Constituție și, cum n-o are, se gândește să dea fuga s-o împrumute de la biblioteca instituției în care lucrează. Biblioteca nu-i departe, doar câteva etaje mai sus. Hai că nu pierde așa mult timp – se îmbărbătează singură – și iese repede din birou, sub privirea din nou dojenitoare a colegei.
Alege cartea, ba chiar, conștiincioasă din fire și, dacă tot făcuse drumul, mai ia și alte două volume stufoase, cu exemple și interpretări ale constituției. Se întoarce în pas alert și intră în lift, unde o întâmpină două fețe zâmbitoare.
Bărbații din ascensor îi dau “bună dimineața” iar Monica le răspunde, mecanic, dar politicos, fără să ridice ochii din vraful de cărți.
Fata se simte privită. Nu știu cum, dar astfel de priviri se simt și, iar, femeile pot să confirme asta. Bărbatul din fața ei se străduia să își schițeze în gând un mic discurs, să introducă o glumiță, să-i atragă cumva atenția tinerei, în scurtul timp pe care prevăzuse că-l vor petrece împreună în cabina liftului.
O privise din cap până în picioare, poate chiar puțin ostentativ și îi plăcuse nu numai chipul fetei și atitudinea ei studioasă, dar îi apreciase și rochia, care, întocmai discursului ideal de care vorbea Churchill, era destul de lungă încât să acopere ce era necesar și destul de scurtă, cât să creeze interes. Fără a o scăpa din ochi, tânărul prezentabil, îmbrăcat în costum elegant își exprimă regretul că, pe vremea când lucra și el în respectiva clădire, oamenii nu studiau cu atât interes constituția. Și își asigură colegul că, de-acum, va veni mai des pe acolo.
Monica nu se poate abține să nu zâmbească și îl privește, la rândul ei. Până la urmă poate că nu era chiar așa de greu să întâlnești pe cineva… E drept că e tare drăguț. De mult nu mai văzuse un bărbat atât de șarmant.
Nu știu de ce, poate dintr-un anumit instinct al femeilor, privirea îi alunecă dinspre ochii verzi ai tânărului cuceritor, direct pe degetul lui inelar. Și se oprește fix în sclipirea aurului alb al verighetei. Bărbatul tresare ca ars și, poate dintr-un instinct al bărbaților, își ascunde rapid mâna la spate.
Ah, ce ușurare când ușa liftului se deschide exact când Monica nu-și mai poate stăpâni râsul! Aceasta avea să rămână cea mai scurtă discuție… imaginară.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Consumul zilnic de cafea ar putea prelungi viața cu până la doi ani
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
