Despre cum „Iubirea e un râu care curge”, mi-a citit mie un bărbat. Cea mai mare provocare a vieţii mele. O zi întreagă am stat amândoi la masa din bucătărie şi am citit Osho – Spiritualitatea tantrică. Şi am plâns. Şi, dintre toate pildele, eu am înţeles-o cel mai bine pe asta: iubirea e un râu care curge.
Nu depinde de noi. E în noi şi se revarsă, şi e atât de puternică încât râul în care se tranformă îşi face loc peste tot şi în toate. Printre copaci, printre pietre, printre munţi şi printre văi. Şi cui îi este sete poate să vină să-i bea apa.
Nu dispare niciodată, chiar dacă uneori are probleme cu debitul, pentru că diverşi oameni care de-a lungul vieţii vin şi beau din râul nostru cred, la un moment dat, că e râul lor. Şi construiesc viaducte, încearcă să-l devieze, fac baraje, pun saci de nisip încercând să-l transforme într-un lac de acumulare ca să îl oprească într-un loc şi să fie singurii care mai ajung la el.
Mai devreme sau mai târziu, râul învinge şi un firicel din balta aceea adunată de cineva reuşeşte să străbată printre crăpături, pentru că zidurile nu sunt nemuritoare şi, mai ales, nu sunt perfecte. Orice zid ai ridica în jurul unei ape, ea va găsi până la urmă o fisură cât de mică prin care să reuşească să iasă la lumină. Ce frumos e când reuşim să ne domolim setea chiar din râul nostru! Din păcate, căutăm râuri prin toate pădurile pământului, străbatem lumea în lung şi în lat în căutarea apei dădătoare de iubire veşnică, refuzând să acceptăm că pârâiașul din spatele casei e poate râul care ne dă şi pâinea, şi apa cea de toate zilele.
Pe Mirela o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Fii atent la asta când reamenajezi bucătăria!
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
