Hei,
Îţi multumesc că înţelegi ceea ce-ţi spun, că-mi dai bucăţi din nopţile tale, că-ţi dezveleşti fără pudoare râsul, nostalgia, apucăturile ironice. Că apari aşa ciufulit şi neras şi deschizi camera – unde vezi o femeie pe care n-ai văzut-o niciodată-n lumina zilei, dar pe care (mărturiseşti, iar ei îi vine greu să te creadă) o găseşti tristă şi tulburător de frumoasă. Şi-apoi…ochii tăi albaştri-verzi ca o mare ştearsă de soare, de vânt, de ani. Ochii tăi care îmi spun atâtea atunci când taci; ţigara pe care o răsuceşti şi-o presezi nervos între degete, aşteptând s-o fumezi. Fuşeristul meu drag… Mă-ntreb ce s-ar întâmpla dacă aş fi dintr-odată acolo, la 10 cm distanţă de tine.
Spune-mi, un bărbat şi-o femeie care sunt legaţi logistic, aritmetic sau existenţial de altcineva pot fi prieteni? Prieteni, întreb. Pe bune. Pot păstra o legatură caldă şi ne-invazivă fară să vrea să se vadă, să se atingă sau să se rănească? Poţi păstra nevoia de celălalt la cote benigne? Ca un soi de întreg, din două jumătaţi imperfecte.
Încerc să răspund eu mai întâi:
Da, atunci când vorbesc la telefon. Sau când nu POT să-l transform pe celălalt într-o experiență senzorială. (Și aici ma gândesc la… Stephen Hawking? Glumesc.)
Nu, dacă se plac primejdios de mult. Da, dacă sunt sinceri și lucizi unul cu celălalt, chiar dacă doare al dracu’. Dacă înțeleg foarte bine care-i locul lor în ecuaţia asta de trei deloc simplă; și cât se pot mișca în perimetrul limitant al vieților lor fără să facă și să-și facă rău. Nu, atunci când unul din ei se consideră slobod.
Uneori mi se pare că suntem prieteni la cataramă. Că am găsit ceva salutar în legătura noastră. Oare ce-nseamnă asta? C-am devenit înţeleaptă? Sau dimpotrivă…. m-am ţăcănit?! Că nu-mi mai pare neobişnuit să văd în iubire nuanţe care scapă privirii grăbite, neatente, sensuri care evită definiţiile mainstream cu care vor să ne impregneze inima şi mintea toţi oamenii ăstia faimoși și bazați care-au scris cărți, care-au făcut scenarii de film, au compus muzică. Oameni care vorbesc până la urma despre viața reală. Dar cât de reală? Cât de întâmplabilă pentru omul obișnuit?
Așadar văzând cât de searbăd, cât de nepoetic și murdar arată cotidianul dezbrăcat de poezie, au pus degetul pe DELETE, l-au ținut apăsat un timp, iar apoi, cu o pagină albă în față, au decis să treacă dragostea-n artă. S-o ficţionalizeze. S-o edulcoreze pentru noi – toti ceilalţi – care aşteptam altceva. Altceva decât ne dădea viața noastră cea de toate zilele.
Au luat dragostea ca și cum ar fi ridicat, scuturându-l de praf, un pantof scâlciat luat din rastelul cu gioarse ca să-l repare, să-l aduca la condiție, să-i înlocuiască pielea și să-l întărească pe la cusături astfel încât să-l poată așeza chiar în vitrinuța modestă a cizmăriei. Punându-i și-un preţ frumuşel. Uite, vezi, dacă ai răbdare, dacă pui ban peste ban, dacă strângi şi tu cureaua, ai să-ţi permiţi intr-o bună zi o pereche nouă-nouţă de pantofi. Aşa, ca ăştia. Sunt mai ieftini decât la prăvălia din colţ şi-arată aproape la fel. Cine-o să știe?
À propos, ţii minte că-ţi povesteam cum am dat peste definiţia pe care-o da Bukowski iubirii…
Are legătură cu filmul Dragostea durează trei ani. În fine, e neclar în memoria mea felul în care se leagă Charles Bukowski de romancierul ăsta francez cu nume pretențios, al cărui roman e citat în neștire de inși care nu l-au răsfoit niciodată, care n-au citit nicio singură pagină. Oricum, Bukowski, care așa cum știi e nedezlipit de ţigară în mai toate înregistrările lui, cu atitudinea-i tipică în care cu greu distingi înțelepciunea de-un cinism extrem de rafinat şi auto-ironia poetului beţiv de izbucnirile de geniu, spune cam așa “ Love is… this fog that burns away with the first daylight of reality.” Și știi, răspunsul ăsta nu e unul fabricat dinainte, ci pare că-l gândește pe măsură ce-l spune. Îl ajusteaza puțin din mers. Își aprinde spectaculos țigara de foi. Apoi tace. Şi cuvintele lui au un efect amplificat de tăcerea care se insinuează. Apoi, după câteva secunde bune, o voce de femeie din off (care-i lua pesemne interviul) intervine palid, șters : “ Really? It burns away?” Și râde ușor. Adică… pe bune ?! Asta e tot ce ne spune marele Bukowski despre dragoste?
Iar eu am ascultat cuvintele lui, am dat play din nou și din nou filmulețului de câteva zeci de secunde – întrebându-mă dacă mai poţi veni cu ceva nou și original despre dragoste, dacă mai poţi scrie ceva care nu s-a scris deja; şi-am sfârșit prin a vedea efectiv cum, dimineața, înainte s-apară soarele, când se crapă de ziuă, se ridica fuioare de ceață de pe munți. (Am revizitat o amintire recentă.) Ceață care-și schimbă o dată la câteva minute forma, transparența, apoi se volatilizeză ușor, ca un abur. Ca o fantomă albicioasă. Dispare.
Şi apoi m-a lovit: e cel mai tare lucru pe care l-am auzit vreodată. Cea mai aproape de-adevăr definție. Minimalistă şi poetică în același timp. N-aș schimba nicio virgulă, niciun punct de suspensie. Uite, de asta îl iubesc pe Bukowski!
Hai, noapte bună…
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
